~ Viaţă de Lup ~

••••><••••

Daaa, ştiuuu, şiuuuuuu am mai pus povestea asta de sute de ori pe forum şi n-am mai continuat-o niciodată. .-. Nu mă judecaţi :c DAR (există un dar) am revenit şi promit că de data asta voi continua această poveste. Motivul pentru care nu am mai postat la poveste era cât şi din cauza şcolii, dar şi povestea devenea din ce in ce mai personală pentru că eu scriu în ea tot ce gândesc, însă acum am modificat-o şi sunt gata să v-o prezint ;u; btw povestea este cu vârcolaci dacă nu v-aţi dat seama dupa titlu

Psst am mutat povestea pe wattpad si mi-e lene sa postez si aici deci da luati link https://www.wattpad.com/story/112988017-viaţă-de-lup

Descriere

Capitole

Personaje

Apasă pe spoilerele pe care vrei să le deschizi!

Elisa

Alex

Maria

Ronald

Woofey

Holow

Adriana

Alte personaje care nu au fost adăgate

Q&A

psst vă recomand şi această poveste minunată

Dernière modification le

Cred ca va fi draguta

a dit :

psst vă recomand şi această poveste minunată

Uuu, promovare.
Huh..sa te vedem.

Capitolul 1 - Acei Lupi (nu, n-am gasit un titlu mai inventiv)

Abia mă trezisem dintr-un somn minunat. Mă ridic din pat obosită încercând să-mi ţin ochii deschişi. Mă duc în baie, mă spăl pe mâini, pe faţă şi pe dinţi. Când să ies din baie, deschizând uşa, fratele meu, Alex, apare brusc în faţa mea.
- Cum ai dormit, somnoroasa mea? întreabă el, amuzat.
- Bine.
- Ce-i cu mutra asta de supărată?
- Nu sunt supărată, sunt obosită.
- Eh, mă rog, sper să-ţi revi rapid, deoarece astăzi vreau să petrecem mai mult timp împreună, în pădurea de alături! spune el entuziasmat.
- Poftim?! spun eu mirată.
- Ce-i, ţi-e frică?
- Nu... dar totuşi, e un loc destul de periculos, nu şti niciodată ce poţi găsi într-o pădure. spun eu înfricoşată.
- Bine, fricoaso, dar tot mergem. Pot şi eu să intru în baie şi să-mi fac nevoile?
Eu nu-i răspund, ci doar ies din baie şi-l las să intre. Să mă prezint... Eu sunt Elisa şi am 14 ani. În prezent este vară şi trăiesc într-o casă nu prea mare alături de fratele meu, Alex. Trăim aproape de o pădure foarte mare, nimeni nu ştie până unde duce sau măcar care este inima pădurii. Suntem mai mult în pustietate, şi de aceea nu avem nici vecini... Avem doar o baie, un hol mic, o cameră şi o bucătărie. Eu şi fratele meu dormim în aceiaşi cameră, în paturi diferite.
Alex este un băiat foarte de treabă. Nu râde niciodată la lucrurile stupide, nu prea ştie de glumă, ajută pe oricine şi uneori este chiar nepăsător. El este frăţiorul meu mai mic şi are 13 ani. Stau numai cu el în casă deoarece tata a murit când aveam doar 8 ani, iar mama s-a dus în Bulgaria pentru mai mulţi bani.
- Pregăteşte-te, plecăm imediat! spune Alex fericit.
- Da... sigur. spun eu obosită luând nişte haine din dulap şi ducându-mă direct spre baie.
Întru în baie şi încep să mă schimb. Îmi pun un tricou negru pe mine pe care scrie cu alb ,,Love Life" şi nişte blugi gri. Ies din baie şi mă îndrept direct spre bucătărie unde-mi fac un sandwich, iar Alex la fel, fiind în aceiaşi încăpere cu mine. Mâncăm împreună la masă, apoi plecăm afară încălţându-mă cu nişte tenişi.
Alex era îmbrăcat cu un tricou verde, nişte blugi albaştrii şi nişte tenişi negri cu talpile verzi. Îşi păstra tot drumul un zâmbet fermecător, în timp ce eu eram indiferentă.
Fratele meu a decis să nu stăm la marginea pădurii, atât de aproape de casă, ci să mergem mai departe. Mergem şi mergem până când observ că Alex se opreşte şi începe să monteze un cort pe care-l ţine după el şi nici nu-l observasem.
- Nu ai spus că vom rămâne aici peste noapte. spun eu curioasă.
- Ştiu, dar trebuia să fie surpriză, deoarece credeam că nu vei accepta aşa ceva la frica ta. răspunde el.
- Deci tot eu sunt cea fricoasă, tu care ţipai săptămâna trecută datoriă unui păianjen. cu aceste cuvinte îi închid gura lui Alex, văzând cum se încruntă. Îmi pare rău... nu am vrut să te supăr. continui eu.
- Nu-i nimic, se mai întâmplă. îmi spune el arătându-mi un zâmbet. Haide, ajută-mă să montez cortul. continuă el. Mă întrept spre el şi încep să-l ajut.

╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮

Peste nu mult timp, cortul este gata. Eu şi Alex decidem să facem un foc, deoarece s-a făcut cam frig. Eu mă pricep să fac focuri, aşa că eu l-am făcut.
Focul e gata. Ne punem amândoi lângă el şi începem să discutăm.
- Aşa, deci, am vrut să facem această ,,excursie" împreună ca să petrecem timp împreună, mai ales că vacanţa de vară este pe terminate. spune Alex spărgând tăcerea.
- Şi ce vrei să facem aici, în mijlocul pustiului?
- Poveşti, discuţii... poate ne cunoaştem mai bine.
- Alex, suntem fraţi, deja ne cunoaştem foarte bine.
- Atunci poveşti.
- Nu, merci, nu sunt un copil mic care are nevoie de poveşti ca să adorm. spun eu puţin cam dură. După aceste cuvinte ale mele, Alex tace şi profită de căldura focului.
Deja se şi înserase. Alex intră în cort şi încercă să adorme, însă eu rămân afară admirând minunatele stele ale nopţii. Mă întind pe spate cu mâinile sub cap pe pământul rece pentru a putea observa mai bine stelele. Fără să-mi dau seama adorm.
Nu peste mult timp, mă trezeşte un mârâit ciudat. Nu ştiam dacă a fost un vis, realitatea, sau a fost sforăitul lui Alex. Mă ridic şi încerc să ascult dacă se mai aude acel mârâit, însă nu se auzea nimic. Probabil a fost doar un vis.
Îmi îndrept privirea spre focul care dansa, gândindu-mă că dacă adormeam mai mult timp s-ar fi putut să vină un vânt puternic dintr-o direcţie, iar pădurea luând foc. Încerc să sting focul, apoi intru în cort cu Alex încercând să dorm şi să uit de acel mârâit ciudat.

╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮

- Elisa, trezeşte-te! îi aud glasul îngrijorat al lui Alex. Deschid ochii şi îi văd frica de pe faţa sa.
- Ce... ce se-ntâmplă? spun eu somnoroasă.
- E un lup afară!
- Poftim?! spun eu făcând ochi mari. La început credeam că glumeşte, dar chiar era speriat. Ca să mă dovedesc, scot capul din cort şi mă uit în jur. Nu văd nimic. Peste cinci secunde de privire, în lup negru şi mare sare în faţa mea, eu căzând pe spate speriată. M-am aşezat într-un loc gândindu-mă la ce să facem, însă gândurile mi-au fost risipite atunci când acel lup a sărit pe cortul nostru, zgâriându-l şi rupându-l. Eu şi Alex am ieşit rapid din cort panicaţi că lupul atacase.
- Ce ne facem?! spune Alex panicat.
- De unde vrei să ştiu eu? Să plecăm de aici! Alex însearcă să se apropie de locul în care era cortul distrus, vrând să ia lucrurile ce-i aparţineau, însă mârâitul lupul încă deasupra cortului sfâşâiat l-a răzgândit.
- Omule, lasă lucrurile şi fugi! spune eu speriată, ţipând. Lupul îşi îndreaptă privirea spre mine, dându-mi seama că ţipând i-am distras atenţia. M-am panicat şi mai tare. Se apropia uşor de mine, iar eu făceam câte un pas în spate la fiecare pas al lui în faţă.
- Las-o pe sora mea în pace! îl aud pe Alex strigând la lup, atuncând cu pietricele în el. Lupul îşi duce privirea spre fratele meu şi începe să meargă încet spre el. Când Alex a văzut că lupul se apropie de el, se vedea pe faţa lui că nu ştia că asta se va întâmpla. Probabil credea că acel lup va renunţa uşor. Preferam ca eu să fiu atacată decât Alex, aşa că de data asta i-am distras atenţia inteţionat să vină spre mine. Nu aveam nici o idee în cap, dar nu voiam să fie rănit fratele meu.
- Vin-o aici, lupule! Sau ţi-e frică? lupul îşi îndreaptă furios privirea spre mine, alergând cu toată puterea ca şi cum m-ar fi înţeles. Sare pe mine şi începe să mârâie, apoi să mă muşte de piciorul stâng, eu ţipând de durere şi încercând să-l dau jos de pe mine zbătându-mă şi dând în el. Alex era împietrit de frică, nu accepta nici măcar să privească. Simţeam cum durerea îşi face efectul. Lipsită de energie, simţeam cum mi se închid ochii. Puteam muri acolo, însă, cu ultimele puteri, am auzit un urlet de la un alt lup. Înainte să-mi închid ochii, am văzut cum un alt lup, gri cu alb, ochii galbeni ca aurul şi avea un fel de coller spike, doar că la coadă, sare peste celălalt lup negru, luându-l de pe mine şi luptându-se cu el. Acel lup mi-a salvat viaţa. Am închis ochii epuizată, auzind în jur doar mârâiturile celor doi lupi. Mintea îmi era plină de întrebări, cum ar fi de ce lupul gri a atacat lupul negru în loc să mă atace pe mine şi să mă mănânce, sau de unde avea acel spike, şi de ce pe coadă?
Când puterile îmi mai revin, îmi redeschid ochii văzând mai clar ca data trecută. Încerc să mă ridic, apoi uitându-mă la cei doi lupi bătându-se.

Abia atunci observasem că lupul gri avea un semn pe genunchi: o lună cu trei stele înconjurând-o. Prima oară mă gândeam că este machiaj, dar la cât la tăvălit lupul negru la pământ fără să se ia semnul, era împosibil să fie fals. I-am pus porecla ,,Lupul-Nopţii", datorită semnului.
Până la urmă, după ceva timp de luptă, lupul negru renunţă şi pleacă. Lupul-Nopţii rămână holbându-se la mine, dar nu ca la o pradă, ci ca la un prieten. Observ că acesta şi-a făcut o cicatrice la ochiul stâng, adică dreapta lui, iar urechea din dreapta sa era îndoită. Îmi părea atât de cunoscut, părea ca şi cum îl ştiam de o grămadă de timp... dar nu ştiam cine era defapt. Am vrut să mă apropri de el, dar a fugit.
Încerc să mă ridic pe picioare, însă mă durea prea tare rana de la piciorul stâng. Atunci când observă şi Alex că lupii au plecat, se îndreaptă către mine îngrijorat, ajutându-mă.
- Eşti bine? întreabă el îngrijorat.
- Să fiu bine? Îţi baţi joc de mine? Am fost atacată de un lup, iar tu mă întrebi dacă sunt bine? spun eu furioasă. Eram cam supărată că eu m-am sacrificat pentru el, iar el a plecat ca un fricos într-o ascunzătoare. Măcar un ,,mulţumesc" ar fi fost de ajuns!
- Scuze... spune Alex puţin trist. Eu însă, nu-i răspund la comentariu.
Fratele meu mă ajută să merg până acasă ca să mă pot odihni şi să uităm amândoi tot ce s-a întâmplat.
Peste câteva minute de tăcere, Alex vorbeşte:
- Vrei să mergem la doctor sau să chemăm noi doctorul aici?
- De ce să nu alegi partea cea uşoară când nici măcar nu necesită să ne chinuim să mergem până acolo?
- Da, ai dreptate... Te mai doare piciorul?
- Nu, normal că nu mă doare! spun eu sarcastică. Din nou, am fost muşcată de un lup, cât de uşor crezi că e?
- Hei, îmi pare rău, dar eu măcar nu sunt aşa supărăcios, şi nu-i vina mea că nu se vede că te doare ceva!
- Mă doare de mor, dar să ţip sau să plâng nu ar merita nimic, aşa cum fac ce-i slabi, eu sunt o luptătoare! spun eu închizând gura fratelui meu.
În acest moment ţip la toată lumea, deoarece aşa mă descarc eu din cauza durerii, nu cum fac alţii, plângând. Înainte să mă întind pe spate pe pat, îl observ pe Alex cum ia telefonul şi sună la 112, să vină şi mă îngrijească. El pleacă în altă cameră, probabil ca să nu-l aud vorbind la telefon, deşii nu are ce vorbi secret cu doctorii. Când termină, se întoarce la mine.
- Am sunat la salvare, am vorbit cu ei şi au spus că s-ar putea să vină în maxim jumătate de oră. spune el.
- Ok, mulţumesc. Scuze că am fost atât de dură cu tine acum câteva minute, aşa mă descarc eu datorită durerii, nu plâng, ci ţip la cei din jur.
- Nu-i nimic, te înţeleg perfect. spune fratele meu aşezându-se lângă mine, în patul meu, pe margine. Eu mă ridic în şezută, aproape de el, şi-l sărut pe obraz.
- Îţi mulţumesc că-mi eşti alături în momentul acesta oribil, chiar mă simt foarte rău. Nu ştiu ce aş fi făcut dacă tu nu erai aici să mă ajuţi.
- Nu-i nici-o problemă, pentru asta sunt fraţii.
Liniştea a fost întreruptă de sunetul care arăta că salvarea a sosit. Doctorii intră în casă, mă ajută să merg până în maşina lor de salvare şi apoi intru în ea, iar Alex rămâne singur.

╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮

Sper sa va placa c: Urmatorul capitol vine maine si voi preciza tot maine la cate zile voi pune next de acum in colo (inca nu stiu la ce ora, vedeti voi)

Dernière modification le

Da, este destul de bine povestit.
Nu mi-a placut cum ai bagat minim introducerea aceea. E cam o obişnuinţă :)) Aceasta forma este folosita des..
Imi place, continuă!

Loreyu a dit :
Da, este destul de bine povestit.
Nu mi-a placut cum ai bagat minim introducerea aceea. E cam o obişnuinţă :)) Aceasta forma este folosita des..
Imi place, continuă!

Ma bucur ca iti place. Sper ca si urmatoarele capitole le vei aprecia! xD

Prea buna povestea *-* Dar ar fi tare daca ai pune si niste imagini

Prea buna povestea *-* Dar ar fi tare daca ai pune si niste imagini

Scz pt double post

Dernière modification le

#10

teeatasha a dit :
Prea buna povestea *-* Dar ar fi tare daca ai pune si niste imagini

Multumesc xD Mi-e foarte lene sa caut imagini dar voi pune melodii la inceputul capitolelor. S-ar putea sa adaug si imagini, dar sunt slabe sansele.
Edit: Woah mi.am recitit capitolul si am observat o gramada de greseli si prostii pe acolo. Tre' sa recunosc ca nu l.am mai verificat de cateva luni ;-; sunt o lenesa lol. Imi cer scuze pentru greselile gramaticale ;; am sa incerc sa corectez cat mai multe.

Dernière modification le

#11

Capitolul 2 - Ciudăţenii(ştiu, n-am imaginaţie când vine vorba de titluri =)))) )

Rana de la piciorul meu era înconjurată de câteva cârpe (că doar nu voiaţi să stau cu rana aia descoperită, nu?).
La spital doctorii îmi iau sângele şi-mi spun că trebuie să-mi pun piciorul în gips până se vindecă, ceea ce ar putea însemna mult, mult timp la o rană atât de gravă.
- Dar nu am bani destui ca să-mi bag piciorul în gips... spun eu simţindu-mă prost.
- Fără bani, fără gips! spune destul de dur unul dintre doctorii de acolo.
Mă gândeam cum să procedez. Să renunţ pur şi simplu? Neh, n-aş putea. O rană nu se rezolvă singură. Să mă împrumut la nişte prieteni? Probabil.
Încă înecată în gânduri, aud o doctoră din încăpere care părea destul de speriată. Mi-am îndreptat imediat privirea sprea ea, ascultând vorbele sale.
- Domnule, avem ceva neobişnuit!
- Ce este? întreabă bărbatul curios, îndreptându-se ea.
- Sângele... e neobişnuit. O combinaţie între om şi lup. spune speriată doamna doctor.
Aceste cuvinte mă pun pe gânduri. Combinaţie între om şi lup? Probabil i-a curs nişte sânge lupului în rana mea, iar sângele lui s-a răspândit în corpul meu. Ştiu că e imposibil, am inventat-o pe loc. Cei doi doctori erau foarte speriaţi, iar asta se vedea foarte clar pe faţa lor. Bărbatul însepuse să se îndrepte spre mine, înfricoşat, întrebându-mă:
- În ultimul timp ţi s-a întâmplat ceva neobişnuit?
- Cum ar fi? spun eu încercând să par nepăsătoare.
- Transformarea într-o creatură diferită.
- Nu domnule, ar fi absurd.
- Aha, deci nu vrei să spui.
- Logic că nu mi s-a întâmplat nimic în ultima vreme. De ce aş minţi?
- Cum spui tu, oricum, eşti liberă, poţi pleca acasă.
- Şi cum aţi vrea că eu să fac asta cu rana asta enormă? Măcar puteţi să-mi daţi nişte cârje?
- Te vei duce cu un taxi. Şi cârjele costă, dacă nu ştiai. spune doctorul destul de dur.
Doctori de doi bani, nu ştiu de ce mai sunt şi nişte ajutoare pentru cei bolnavi sau răniţi, tot nesimţiţi rămân, nişte obsedaţi după bani. Încercând să mă ridic, vine o doamnă mai drăguţă dintr-o altă cameră cu nişte cârje în mână. După ce ajunge în faţa mea, mi le dă. Eu îi mulţumesc, plecând.
Încercând să mă obişnuiesc cât mai repede cu acele cârje idioate, am văzut un băiat, de un an sau doi mai mic ca mine, care se îndrepta spre mine.
- Woah, dar ce ţi s-a întâmplat?
- Să spunem că este o poveste despre o fată care a încercat să-şi apere fratele mai mic de un lup, şi s-a ales cu o rana ca asta. Doctorii mi-au dat doar nişte cârje, acum trebuie să mă duc acasă. spun eu ridicând tonul, supărată.
- Nu fi atât de supărată, nu merită să te superi din cauza lor. O să găseşti tu o metodă. spune el, blând.
- Sper...
- Vrei să te duc eu la tine acasă?
- Mi-ar plăcea, dar nu cred că fratele meu ar fi de acord să aduc nişte străini până acasă. Am să iau un taxi, sau probabil am să-l sun pe fratele meu să vină să mă ia.
- Aveţi vreo maşină?
- Nu.
- Insist să te duc eu, am venit aici alături de mama mea.
- Ok... Sper doar să nu fie un deranj.
- Nu-i nici un deranj! Eu sunt Daniel, tu eşti...?
- Elisa, eu sunt Elisa.
- Stai puţin aici până o aduc pe mama şi te ducem cu maşina până acasă la tine. după aceste cuvinte, eu dau din cap fără să spun nimic şi aşteptând.
Mă aşez pe un scaun care era aproape de mine ca să-mi odihnesc piciorul. În timp ce aşteptam, am început să analizez încăperea în care mă aflam: pereţii erau albi, curaţi, parcă abia vopsiţi. Parchetul era de un maro închis plin de praf şi mizerie de la încălţăminte. Uşile încăperilor erau toate de aceiaşi culoare: alb. Scaunele pe care mă aflam erau roşii. Analizând în continuare, am putut observa că holul era gol. Nici o persoană nu mai bântuia pe aici înafară de mine.
Nu peste mult timp, Daniel se întoarce rapid cu mama lui, amândoi ajutându-mă şi îndreptându-mă spre maşina lor. După ce mă urcă în maşină şi intră şi ei, le mulţumesc că au insistat să mă ajute.
- Nu-i nici-o problemă, scumpo! spune mama lui Daniel, foarte atentă la drumuri. Aşa, deci, unde locuieşti? continuă ea.
Eram puţin speriată, deoarece eram cu nişte străini care au insistat să mă ducă acasă la mine. Ştiu, nu trebuia să accept, dar altceva n-aveam ce face, căci nici telefonul nu-l aveam la mine ca să-l pot suna pe Alex.
- Locuiesc într-o casă mică la marginea unei păduri. Nu sunt bună la explicat.
- Cred că o ştiu. Treceam de multe ori pe acolo. Îmi place să fac plimbări lungi prin pădure. Cu cine locuieşti acolo?
- Cu fratele meu.
- Şi părinţii tăi?
- Mama lucrează în Bulgaria pentru mai mulţi bani, iar tata a murit acum ceva timp.
- Îmi pare rău pentru tine... nici Daniel nu are tată.
După ultimele cuvinte ale mamei lui Daniel, drumul a fost foarte tăcut. Când am ajuns la mine acasă m-au ajutat să intru chiar şi în casă. Chiar erau nişte persoane prietenoase. Atunci când Alex i-a văzut, s-a îngrozit, însă după ce i-am spus că m-au ajutat să vin acasă deoarece doctorii nu voiau să mă ajute, şi-a schimbat părerea despre cei doi.
- Vă mulţumesc că mi-aţi adus sora înapoi acasă. spune recunoscător Alex, însă în acelaşi timp şi fals.
- Nu aveţi pentru ce. spune Daniel. Mie şi mamei mele ne place foarte mult să ajutăm.
Nu am mai stat mult de vorbă, căci aceştia aveau treabă şi trebuiau să plece, aşa că ne-am luat la revedere şi imediat ce au ieşit din casă, Alex şi-a arătat firea supărată.
- Ce-ai făcut? Sunt nişte străini! Mai şti ce zicea mereu mama? Să nu aducem străini acasă.
- Ştiu, scuze, frate, dar nu aveam ce face, doar nu puteam lua un taxi, nu aveam bani, iar doctorii au fost foarte nesimţiţi. Trebuie să mă vindec singură, nu avem cum altfel... uneori mă întreb dacă mama nu a uitat de noi.
- Mama nu a uitat de noi, dar nu poate veni chiar în orice moment. spune Alex, calm. Pregăteşte-te de culcare, e deja seară. continuă el.
Fratele meu pleacă de lângă mine şi se duce-n baie, pregătindu-se şi el. Eu mă întind pe spate pe pat liniştită, când deodată văd ceva mişcând la fereastra de lângă pat. Mă ridic rapid, speriată, şi mă uit lung în acel loc, crezând că vietatea ce a mişcat va reveni. Observând că nimic nu se mai întâmplă, m-am întins din nou pe spate, dar înainte ca spatele meu atingă patul observ din nou o siluetă, dar de data asta a rămas la fereastră. Înfricoşată, mă uit foarte atent şi puteam observa că silueta era scundă, avea o blană deasă, o cadă lungă... M-am oprit din a-l analiza atunci când i-am văzut ochii lucind în lumina lunii.
Blana aceea gri... cu ochii galbeni ca aurul... dar... ochiul stâng era roşu, cu o cicatrice urâtă, iar urechea stângă era îndoită, plină de sânge. Îl puteam recunoaşte cu uşurinţă, căci era Lupul-Nopţii. Ce voia de la mine? Nu ştiam dacă e de bine sau de rău, dar eu nu am încredere în lupi sau în alte creaturi înafară de cele domestice cum ar fi câinii. Se uita ca un cerşetor la mine. Ce voia? Mâncare? Companie? Să-l las să intre în casă? Nu, merci! Nu vreau să fiu mâncată de vie. Observ că Alex nu mai iese o dată din baie, aşa că crap puţin fereastra ca să-l speri să plece de aici. Observând că nu vrea să plece, am deschis un pic mai mult fereastra şi am început să dau din mâini ca să-l gonesc. A plecat imediat, văzându-l cum intra din ce în ce mai adânc în pădure.
- Am să mă întorc, ai nevoie de mine. aud eu o voce groasă, necunoscută. În prima clipă am crezut că era Alex, dar nu era el.
Eram confuză. De cine să am eu nevoie? Încă holbându-mă la pădurea de alături, îl observ pe Alex ieşind din baie.
- Ai auzit şi tu acea voce? întreb eu.
- Ce voce?
- Auzisem ceva...
- Sigur ţi s-a părut. Mă rog, vrei să te ajut să te pregăteşti de culcare?
- Nu, mi-e bine aşa.
- Bine.
Nu prea puteam să dorm. Mai mult stăteam cu ochii deschişi gândindu-mă că totul nu prea avea sens. Ce era cu lupul ală? Vocea? Şi ce era îneregulă cu sângele meu? Mintea mea îşi bate joc de mine?

De acum, capitolele le voi posta in fiecare joi (seara cel mai probabil) şi probabil şi în fiecare luni (încă nu m-am decis). Dacă vreţi, puteţi propune diferite melodii pe care să le adaug la începutul capitolelor, adică cum am pus acum. Le voi pune doar dacă-mi plac sau se potrivesc cu capitolul respectiv, deci sper să nu fie neînţelegeri <3 Dacă vreţi, puteţi propune şi imagini. Plănuiesc să adaug şi poze dar am aşa o leneeeeeee
Ar fi drăguţ şi să mă avertizaţi când vedeţi greşeli gramaticale, dar doar dacă aveţi chef sau dacă vă deranjează greşelile. Puteţi să-mi daţi şi sfaturi ca să fac capitolele din ce în ce mai bune.

#12

Frumos capitol :)

#13

Cand postezi continuarea?

#14

Scuze ca postez la ora asta tarzie ;;
Btw imaginile pe care le voi adauga la poveste vor fi puse in spoilere

Capitolul 3 - În spatele poveştilor se află şi ceva real

E dimineaţă, iar eu dorm foarte bine, dar somnul mi-a fost stricat de cineva care încerca să mă trezească. E clar că Alex încearcă asta. Îmi deschid ochii şi mă uit după Alex, însă nu văd nimic. Deodată, observ cum ceva sare pe patul meu de pe podea. M-am speriat atât de tare încât am sărit din pat. Era Lupul-Nopţii. Cum a intrat în casă?!
- Pleacă de aici! spun eu speriată câtre lup. Lupul nu se clinteşte, doar se uită lung la mine. Nu-l auzeam pe Alex şi nici nu-l vedeam. Era clar că era plecat, dar unde?
- Unde e fratele meu? Ce i-ai făcut? ţip eu către lup crezând că are legătură cu el.
- Linişteşte-te.
- Poftim?! Vorbeşti? spun eu foarte speriată. Să mă liniştesc?! Îţi baţi joc de mine?! Tocmai vorbesc cu un animal, iar creierul meu o ia razna şi pari că îmi răspunzi!
- Nu e o iluzie. Lupul-Nopţii vorbea atât de calm... parcă nu-i păsa că eu ţip, sau nu mă auzea prea bine. Nu era deloc speriat.
- Cum naiba ai intrat aici? Cine eşti tu, ce vrei de la mine şi de ce vorbeşti?! spun eu înficoşată.
- Când fratele tău a plecat am intrat pe uşă înainte s-o închidă, fără să observe. Eu sunt Woofey, un lup magic. Ce vreau de la tine? Nimic! Ştiu doar că ai nevoie de mine...
- Nu am nevoie de un lup! Nu cred în magie! E doar un coşmar! îl întrerup eu.
- E realitatea. Ai nevoie de mine deoarece am simţit ceva special la tine, de aceea te-am şi salvat. Eşti un vârcolac, unul magic, trebuie să te ajut.
- De ce pe mine? spun eu devenind puţin mai liniştită.
- Te cunosc, dar nu ştiu de unde. În acelaşi loc, în casa în care te afli în momentul ăsta, acum mult, mult timp. Nu ştiu cine eşti, dar ştiu că-mi eşti cunoscută.
- E o greşeală!
- Nu te teme, nu-ţi vrea răul.
- De ce aş crede asta? Toţi lupii ucid, ca şi cel care m-a atacat!
- Nu sunt ca ei, sunt diferit... Niciodată nu mi-a plăcut să ucid. Te rog, crede-mă.
- Bine, te cred. Din nou, ce vrei de la mine că nu am înţeles nimic!
- Să te apăr.
- De cine? spun eu speriată.
- De Zorf.
- Poftim? Cine este acest ,,Zorf"?
- Cel ce te-a atacat. E cel mai puternic şi cel mai nesuferit lup din pădure.
- Aveţi o haită întreagă în pădurea asta? Şi dacă e cel mai puternic, de ce a renunţat atunci când l-ai atacat?
- Da, avem o haită întreagă. Nu a renunţat, ci l-am învins.
- Deci tu eşti cel mai puternic de fapt.
- Toată pădurea îl crede pe el cel mai bun, aşa că să nu vorbim despre mine.
- Bine... dar de ce?
- Nu contează! spune Woofey deja supărat.
- Bine, bine. Şi cum adică sunt un vârcolac? Ştiu ce e acela, dar... cum, de ce sunt eu unul?
- Atunci când eşti muşcat de un lup magic te transformi într-un vârcolac magic. Zorf era unul dintre ei.
- Dar de unde şti atât de multe despre vârcolaci? Eşti unul dintre ei?
- Am spus la început, sunt un lup magic, nu un vârcolac. Ştiu toate de la un vechi prieten vârcolac ca şi tine. M-a învâţat multe despre asta, şi m-a rugat ca într-o zi, primul om pe care-l văd călcând în pădurea asta după el, să-l învăţ secretele vârcolacilor, deoarece este cineva special. Am acceptat deoarece el mă îngrijise după ce... am fost abandonat de părinţi.. până când a plecat şi el. Niciodată nu am ştiut cine a fost defapt sau unde a plecat. Nu mi-a spus cum îl cheamă, dar eu îl strigam ,,omu'", deoarece mai mult stătea în formă de om. L-am respectat atâta timp, şi încă o fac... şi de doi ani îl aştept, şi nici măcar nu mi-a spus că pleacă. Parcă ştia ce se va întâmpla, că vei apărea tu.
- Îmi pare rău pentru tine. Eu stau numai cu fratele meu în casa asta, purtându-ne singuri de grijă de mult timp, de când mama s-a dus în Bulgaria pentru mai mulţi bani. Noi abia mai avem bani, uneori mă gândesc dacă mama n-a uitat de noi doi. Tata a murit acum şase ani...
- Şi mie-mi pare rău pentru tine... dar tu măcar ai un frate.
- Stai, tu nu ai fraţi?
- Nu. spune el mai trist.
Deodată se aude uşa, însemnând că Alex a venit.
- Pleacă, repede! spun eu.
- N-am pe unde! eu îi deschid fereastra lui Woofey şi pleacă. Încerc să mă liniştesc, mă întorc la Alex şi mă prefac că nu s-a întâmplat nimic.
- Cu cine vorbeai? spune el.
- Să vorbesc?... Cu nimeni. spun eu.
- Minţi.
- Nu mint! De ce aş face-o? spun eu încercând să pară real. Nu voiam să-i spun deoarece ar fi aflat de Woofey, se speria, suna la poliţie, îi făceau teste... etc. Nu voiam să păţească ceva.
- Am văzut ceva ieşind pe geam, ce era? spune Alex serios.
- Alex, cred că ai nevoie de ochelari.
- Nu am nevoie de nici un fel de ochelari. Spune-mi! De ce mă minţi? Nu mai ai încredere în mine?
- Alex... ba da, am încredere...
- Atunci de ce nu-mi spui ce se petrece?
- Ok... Lupul ce mă salvase venise aici.
- Şi de ce vorbeai cu el? Doar nu e un om!
- ...vorbea.
- Tu care spuneai că nu crezi în lucruri magice, iar acum îmi zici mie că acel lup idiot vorbea.
- Nu e idiot! E magic!
- Cum spui tu. acestea au fost ultimele lui cuvinte, după care a plecat în baie
Chiar dacă am văzut asta cu ochii mei, tot nu cred sută la sută în magie, deoarece ar fi putut fi o farsă... Cineva vorbea şi altcineva îi mişca gura lupului. Dar semnul... spike-ul... Ce se întâmplă cu universul acesta care era complet normal? Deoadată, Alex iese din baie încă cu hainele cu care a venit.
- Unde ai fost? spun eu către Alex. Părea deja speriat.
- La magazin. spune el încercând să pară liniştit.
- Atunci de ce nu ai adus nimic?
- Doar... m-am uitat pe acolo.
- Minţi. Eu am spus adevărul, chiar dacă nu m-ai crezut deloc.
- Am fost la magazin, lasă-mă!
- Cine e norocoasa?
- Norocoasă? Îţi baţi joc de mine? Chiar crezi că mă va plăcea pe mine cineva?
- Eşti un băiat foarte de treabă... De ce nu te-ar plăcea? după aceste cuvinte, Alex pleacă afară din nou supărat trântind uşa. Era chiar supărat... nu ştiu ce a păţit, dar îmi pare rău pentru el, şi nici nu-mi place asta. Niciodată nu m-a minţit, oare ce ascunde? De ce nu vrea să-mi spună?
Piciorul începuse să nu mă mai doară... Imposibil! Trecuse puţin timp, cum naiba s-a vindecat atât de rapid!
Deoadată Woofey reapare, dându-i voie să între din nou în casă.
- Ce-a păţit fratele tău?
- Nu ştiu... Nu vrea să-mi spună. Am o întrebare... ce mi s-a întâmplat cu rana de la picior?
- Eşti un vârcolac magic. Cei magici se vindecă foarte rapid chiar dacă nu sunt vârcolaci complet.
- Nu cred că am spus-o, dar mulţumesc că m-ai salvat.
Woofey se uită la mine fericit, se apropie de mine şi mă linge pe obraz în semn de ,,n-ai pentru ce". Mă simţeam ca un copil mic, alături de un câine, el lingându-mă, iar eu râzând ca o nebună. Deja simţeam că pot avea încredere în el, chiar dacă este un animal şi toată lumea spune că animalele nu au sentimente şi d-astea. Simţeam o legătură specială de prietenie, una care nu poate fi ruptă. Simţeam că-l cunosc de mai bine de un an.

Am stat de vorbă cunoscându-ne mai bine şi el dându-mi mai multe sfaturi despre vârcolaci şi cum e să fi un lup, cum ar fi: am aflat că va dura ceva timp ca corpul meu să fie pregătit să-şi schimbe forma într-una de lup, şi că în fiecare lună plină ne transformăm automat. Mi-a spus şi despre haita sa pe care abia o suportă... din cauza liderului. Am stat până târziu aşa, uitând de Alex care nici măcar nu a venit.

Dernière modification le

#15

:O Ma întreb ce ascunde Alex :O

#16

O damn o damn haida cu suicide sheep haida eli omg doamne cât am iubit povestea asta *nici nu mă anunță fmm* omg zi damn că o continui și nu te mai oprește o doamne , deci am citit iar toate capitolele și când mă gândesc la ideile care le aveai în vară și damn nu știu dacă mai sunt aceleași *-* și damn o doamne sunt așa de superbe îmi era dor de poveste asta o doamne GJ ELI GJ ELIȘOR

#17

teeatasha a dit :
:O Ma întreb ce ascunde Alex :O

Nu-i cine stie ce, dar vei vedea xD

Rubyfrumusyc a dit :
O damn o damn haida cu suicide sheep haida eli omg doamne cât am iubit povestea asta *nici nu mă anunță fmm* omg zi damn că o continui și nu te mai oprește o doamne , deci am citit iar toate capitolele și când mă gândesc la ideile care le aveai în vară și damn nu știu dacă mai sunt aceleași *-* și damn o doamne sunt așa de superbe îmi era dor de poveste asta o doamne GJ ELI GJ ELIȘOR

N-ai idee ce ma bucur sa vad o persoana asa entuziasmata ;u;
Unele lucruri pe care le stiai despre poveste s-au schimbat caci mi-au venit in timp o gramada de idei fabuloase
<3

#18

voiam să postez ieri, dar uite că am uitat, aşa că uitaţi aici capitolul următor

Capitolul 4 - Noul vecin

*perspectiva lui Woofey*
Dormeam foarte bine în braţele noii mele prietene, însă, m-a trezit brusc un miros puternic, unul străin. Trebuia s-o protejez pe Elisa. Am încercat să ies din braţele ei fără s-o trezesc, apoi am ieşit pe fereastra care era deschisă. Am urmărit mirosul până când am dat de un tufiş foarte des. Am intrat în el după intrus, însă nu am gasit nimic, până când observ o umbră fugind în faţa mea. Era cu siguranţă un lup. Am început să mârâi şi să urmăresc până departe lupul acela străin. Nu-i cunoşteam mirosul, nu era din haita mea. L-am urmărit până când acesta a încetinit, iar eu am sărit pe el oprindu-l din fugit. Era întuneric şi nu-i vedeam nici măcar înfăţişarea, însă am adulmecat bine ca să nu uit acel miros.
- Pleacă de pe teritoriul meu! rostesc eu supărat, mârâind.
Lupul se zbătea sub mine speriat, fără să spună nimic. Bătăile inimii sale erau foarte mari, însemnând că-i era foarte frică. Până la urmă îi dau drumul, iar străinul o ia la goană fără să mai aştepte o secundă să sar din nou pe el. Îl privesc până când observ că pleacă destul de departe încât să nu-mi mai fac griji pentru el. Mă întorc acasă la Elisa, întorcându-mă la somnul meu minunat şi foarte liniştit care-mi fusese întrerupt de un străin, ca de obicei.
*perspectiva Elisei*
Mă uit la patul lui Alex amintindu-mi că seara trecută fusese plecat, însă observ că nici acum nu se afla aici. Unde naiba o fi dormit şi el? Woofey încă dormea fără nicio grijă, aşa că am încercat să mă ridic din pat fără să-l deranjez.
Mă îndrept imediat către baie ca să fac un duş scurt apoi mă spăl pe dinţi. După ce ies din baie, imediat îl observ pe Alex intrând grăbit în casă. Deodată îşi întoarce privirea către Woofey, care părea foarte îngrijorat. Lupul era deja trez din cauza zgomotului provocat de uşă.
- Ce caută lupul ăsta periculos în casa noastră?! întreabă speriat Alex.
- Alex, e domestic! Mai şti când m-a salvat? Te rog, ai încredere în el! E de treabă.
Fratele meu tace pentru câteva minute, dar sparge tăcerea cu o întrebare:
- Încă mai crezi despre nebunia ta cu magia?
Eu mă uit spre Woofey care îmi spunea prin priviri să nu-i spun adevărul.
- ...nu. Răspund eu după trei secunde.
- Aha.
- Tu unde ai fost, unde ai dormit?
- Nu contează.
- Alex, spune!
- Atunci şi tu scoate sălbăticiunea asta din casa noastră! după cuvintele lui Alex, Woofey latră de două ori speriându-mi fratele. Uite ce face! Scoate-l! continuă acesta speriat.
- Tu nu-l cunoşti! Nu muşcă! Dă-i o şansă!
- Lasă-mă cu şansele tale!
- Nu ştiu ce te-a apucat, dar am să aflu.
- Pe tine ce te-a apucat să aduci sălbatici în casa noastră ca să ne ucidă peste noapte!?
- Şti ce, las-o baltă. Fac ce vreau, dacă nici tu nu vrei să-mi răspunzi la întrebare.
- Bine!
- Bine.
După această ceartă, Alex pleacă în baie trântind uşa cu putere.
- Îmi pare rău, Woofey, că ai asistat la cearta asta... Nu se întâmplă prea des, nu ştiu ce a păţit. spun eu cât mai încet ca să nu audă Alex.
- Nu-i nimic, oricum, mulţumesc că ţi secretul despre magie. Dacă ar afla altcineva ar spune la toţi şi vom ajunge să ni se facă mii de experimente. spune acesta încet.
- Am fost chiar proastă când i-am spus prima oară. Sper doar să nu-şi schimbe părerea.
Imediat, Alex iese din baie, de data asta cu o faţă tristă şi vinovată.
- Alex, îmi pare rău pentru ce a fost mai devreme.. dar ce ai păţit?
- Nu vreau să vorbesc despre asta, bine? spune el încet, auzindu-se regretul din vocea sa, apoi plecând afară fără să mai spună nimic altceva.
Nu trece mult timp şi mă gândesc să ies şi eu pe afară să mai respir nişte aer curat. Woofey vine după mine. Mergeam pe lângă marginea pădurii, până când observ o altă casă, nu prea departe de a noastră. Nu am văzut-o niciodată, nu prea ies pe afară, decât atunci când trebuie să merg la şcoală. Mă gândeam să-i salut pe noii vecini, să le spun un ,,Bun venit", sau ceva. Erau totuşi noi pe aici. Deodată observ un băiat în depărtare. Mă gândeam că locuieşte în casa cea nouă, aşa că m-am dus să-l salut.
- Hei, salut. Tu locuieşti în casa cea nouă, nu?
Era o băiat slăbuţ, părea că avea vreo 14 sau 15 ani, iar părul său era maroniu închis. Ochii săi erau de culoare albastră. Era îmbrăcat cu blugi albaştrii, un tricou negru şi un hanorac gri, apoi jos cu nişte tenişi negrii.
- Da, de ce întrebi?
- Păi, suntem vecini, şi voiam să vin să vă urez bun venit!
- Nu ştiam că mai stă cineva pe aici, dar, mulţumesc. Eu sunt Adrian, tu eşti...?
- Mă numesc Elisa.
Woofey încă era cu mine, însă deodată începe să mârâie la băiat.
- Ăsta e cumva un lup?! spune Adrian puţin cam speriat.
- Da, dar nu-ţi face griji, e domesticit, într-un fel.
- Atunci de ce mârâie la mine?
- Probabil pentru că nu te cunoaşte..
Lupul începe să latre la noul vecin, apoi începe să mă tragă încet cu dinţii de pantaloni.
- Ce are?
- Trebuie să plec, scuze... ne mai vedem, poate tot azi, sau mâine!
Nu mai aştept să spună ceva că şi plec alături de Woofey mai departe de noul băiat de aici.
- Ce te-a apucat? spun eu către lup.
- E un vârcolac! Locuieşte pe teritoriul meu! spune repede Woofey fără să se mai gândească prea mult.
- La fel ca mine, locuieşte pe teritoriul tău.
- Dar eu trebuie să am grijă de tine! A fost o promisiune, mai ştii?
- Dacă mă gândesc mai bine, nu mi-ai promis nimic.
- Mai ştii de omul acela care mi-a spus să am grijă de primul om care trece pe aici? Nu pot să-l dezamăgesc, trebuie să mă revanşez pentru tot binele care mi l-a făcut.
- Dar nu poţi sta tot timpul cu ochii pe mine. Şi totuşi, sunt un om liber.
- Bine. Ai grijă! spune Woofey grăbindu-se să se ducă în pădure, la un moment dat oprindu-se şi uitându-se la mine din depărtare.
Eu mă întorc la casa noului vecin. Voiam să le urez bun venit şi părinţilor lui. Nu durează mult să ajung acolo. Bat la uşa lor, dinăuntru auzindu-se vocea lui Adrian spunând ,,Deschid eu!", şi el a deschis uşa.
- Bună. Am vrut să urez ,,Bun venit" şi celorlalţi din casă. Pot intra?
- Desigur. spune el dându-se la o parte ca să intru, apoi închizând uşa după mine.
- Bine aţi venit pe aici! spun eu către o doamnă pe care o văd aşezată pe un fotoliu.
Imediat, încep să analizez locuinţa: sufrageria era foarte mare, în mijlocul camerei aflându-se nişte fotolii şi o canapea, iar pe unul dintre pereţi se afla un televizor. Într-un colţ se afla un birou pe care erau multe bibelouri, şi, desigur, un calculator. În partea stânga se afla bucătăria, care nu era despărţită de sufragerie de către un perete. În bucătărie era ca la una obişnuită: aragaz, masă, scaune, dulapuri şi toate cele. Am putut observa şi nişte scări, iar sus se afla baia şi dormitorul.
Femeia care stătea aşezată pe fotoliu era roşcată, puţin grăsuţă, şi era îmbrăcată într-o rochie albă, simplă.
- Mulţumim. spune acea doamnă. Să înţeleg că ne eşti vecină?
- Da.
- Dacă doreşti du-te în cameră cu Adrian să vă cunoaşteţi mai bine, poate deveniţi apropiaţi.
- Desigur.. spun eu. Singuri? Văleu... Îmi spun eu în gând.
- Ok, mamă. Vino după mine. îmi spune el mie urcând scările.
- Vedeţi să nu faceţi prostii! o aud pe mama lui Adrian râzând.
Eu mă duc după Adrian care mă conduce în camera lui. Pereţii erau de un albastru deschis, iar în cameră erau două paturi, între ele aflându-se o masă pe care se aflau un ceas, nişte farfurii şi pungi de cipsuri. Lângă paturi, pe perete, se afla un televizor, iar un dulap era imediat lângă.
- Şi... ce vrei să facem? întreabă el.
- Să ne cunoaştem mai bine. Întreabă-mă orice. spun eu fără idei.
- Ok. Spune-mi orice despre tine.
Timp de o oră noi ne povestim diferite lucruri din viaţa noastră. Complicate sau uşoare... distractive sau oribile, dar nimic personal. Ne-am pus întrebări unul altuia, fiecare răspunzând. Eram fericită că am un nou prieten, şi-mi e şi vecin. Am aflat că el locuieşte numai cu mama sa, deoarece tatăl lui s-a dus în Ucraina să lucreze pentru mai mulţi bani. I-am spus şi eu despre părinţii mei şi că locuiesc numai cu fratele meu, ajutându-ne unul pe altul. El nu avea fraţi, nici măcar unul. Îşi dorea mult unul, se simţea singur, mai ales atunci când mama lui era plecată la servici sau oriunde altundeva. I-am spus că putem sta împreună oricând, mai ales atunci când se simte singur sau nu are ce face sau cu cine sta. Aflsem şi că el s-a înscris la şcoala în care sunt şi eu, în aceiaşi clasă cu mine.
Nu peste mult timp am plecat înapoi acasă, găsindu-l pe Alex acolo, stând în patul lui, iar Woofey pe covor. Mă aşez şi eu în patul meu şi încep să discut cu fratele meu:
- Alex, vrei să-mi spui, te rog, unde ai fost?
- Ok... Acum câteva zile văzusem o fată, ne-am cunoscut mai bine şi uite că m-am îndrăgostit. Am aflat că e din şcoala noastră, are 13 ani, o cheamă Maria, eu îi spun Mary, am stat cu ea peste noapte, dar peste ceva timp mi-a spus că nu mă place.
- Auch...
- A durut.
- Deci, ai stat cu ea peste noapte... Ce aţi făcut?
- Am discutat, ne-am cunoscut mai bine...
Când îl văd pe Alex atât de deprimat încerc să schimb subiectul.
- ...i-ai cunoscut pe noii vecini?
- Vecini? întreabă Alex mirat.
- Da.
- Repet, vecini? N-am avut niciodată vecini!
- Ştiu.
- I-ai întâlnit?
- Da. E o doamnă foarte simpatică cu fiul ei de 15 ani foarte de treabă pe care-l cheamă Adrian. Poate vi şi tu într-o zi să-i cunoşti. În ultimul timp nu prea ai mai ieşit pe afară.

Dernière modification le

#19

Iubesc povestea. Sa o continui tot asa! Ai o poveste de aur. Nu o pierde!
Oh, am un sfat pentru tine : daca nu gasesti imagini destul de potrivite pe internet pentru povestea ta, poti sa le faci chiar tu (nu chiar complete, cum le faci de obicei, mai simple), avand in vedere ca esti o artista minunata si o scriitoare unica.

#20

Catalinageo a dit :
Iubesc povestea. Sa o continui tot asa! Ai o poveste de aur. Nu o pierde!
Oh, am un sfat pentru tine : daca nu gasesti imagini destul de potrivite pe internet pentru povestea ta, poti sa le faci chiar tu (nu chiar complete, cum le faci de obicei, mai simple), avand in vedere ca esti o artista minunata si o scriitoare unica.

Multumesc mult! Inseamna mult pentru mine.
M.am gandit de ceva timp sa fac chiar eu imaginile, insa sunt praf la desenatul oamenilor. XD

English	Français
Português do Brasil	Español
Türkçe	Polski
Magyar	Română
العربية	Skandinavisk
Nederlands	Deutsch
Bahasa Indonesia	Русский
中文	Filipino
Lietuvių kalba	日本語
Suomi	עברית
Italiano	Česky
Hrvatski	Slovensky
Български	Latviešu
Estonian

Langue