Cu mulţi, mulţi ani în urmă, trăia pe străzile reci ale Chicago-ului o căţeluşă tristă pe nume Bella. Ziua era chiar plăcut să cutreieri aleile oraşului, mişcând uşor din codiţă şi primind mâncare de la trecătorii miloşi, însă noaptea era o perioadă de haos pentru protagonista noastră: vântul bântuia printre maşini şi magazine, ratonii începeau să se plimbe iar lipsa socializării era ceea ce o supăra cel mai tare pe Bella.
Totul mergea la fel ca de obicei până când, într-o zi, Bella a simţit că două mâini puternice o ridică. S-a uitat în sus, fiind uimită de blândeţea ce se zărea pe ochii bătrânului domn care a luat-o în braţe. Simţindu-se în siguranţă, căţeluşa adormi, urmând să se trezească într-o cameră luminată de un şemineu cărămiziu. Stătea pe un covoraş albastru royal, neştiind că, în curând, avea să îl numească "acasă".
Bella s-a împrietenit rapid cu noii stăpâni. A înţeles că domnul care a luat-o de pe stradă purta numele de John, iar pe fiica acestuia, o domniţă de vreo douăzeci de ani, o chema Suzie. Căţeluşa era receptivă la comenzile pe care le primea: ştia să şadă, să se rostogolească, să facă pe mortul, să dea salut, să aducă băţul înapoi sau, în unele cazuri, să fugă cu băţul cât mai departe şi să îl ascundă de hoţi. Văzând că Bella era atât de inteligentă, John a decis că era timpul să iasă la o plimbare împreună. Bineînţeles că eroina noastră nu a înţeles rolul materialului roşu aprins care i-a înfăşurat gâtul, dar bătrânul îi tot reamintea să nu se sperie, căci avea nevoie de lesă. Trecând peste această mică neînţelegere, Bella era gata să se reîntâlnească cu lumea reală. Avea să îşi salute toţi vechii prieteni şi să le povestească de căminul ei iubitor.
Nici nu păşi bine pe asfaltul fierbinte că o duzină de căţei o înconjură. Bella era copleşită de toate întrebările curioase care i se adresau, însă le răspundea tuturor cu drag. Totuşi, ea observă o privire pe care nu o cunoştea aţintită asupra ei.
"Cine e el?", o întrebă Bella pe prietena ei.
"Oh, el e Jack. E nou aici. Tocmai a fost abandonat.", răspunse ea, uitându-se în jos.

"Dar, Bella, hai să vorbim despre tine. Cum e să stai acasă? Ai dormit până acum într-un pat?", continuă Leslie. Leslie avea nişte urechi foarte lungi şi pufoase, lăbuţele ei mici mângâiau încet betonul care sfârâia, mustăţile ei tresăreau la fiecare adiere uşoară a vântului, iar ochii ei albaştri erau fixaţi pe Bella, aşteptând răspunsul la întrebare. Ce ştia Bella despre neobişnuiţii ochi ai lui Leslie era că "îi am de la tatăl meu, e husky şi e în armată".
"În pat? Nu, nu... ", îi răspundea Bella, complet distrasă de noul căţel abandonat.
Leslie întoarse puţin capul spre zona pe care Bella o aţintea cu privirea. Zâmbind, îşi mişcă încet mustăţile şi o pregăti pe Bella de un adevărat interogatoriu, aşa cum numai câinii de pe stradă pun la cale când văd un străin cu un os mare, alb şi strălucitor în gură.
"Încă e un nou venit şi încercăm să-l ajutăm să se integreze şi să supravieţuiască", şopti Leslie. "E cam nepriceput, într-adevăr, putem să observăm că nu ştie nici măcar să prindă pisici. S-a strâmbat când a gustat din supa lui Bobby."
"Şi eu m-aş fi strâmbat dacă din luxul pliculeţelor Pedigree aş ajunge cu nasul în supa lui Bobby. Apă de ploaie, frunze de tei, un os mare şi... "
"... Şi ceva caşcaval mucegăit. Îmi place mult modul în care Bobby improvizeaza gorgonzola!", râse Leslie. “Nu, dar acum pe bune, fii atentă aici - îl educăm pe tipul nou să trăiască în stilul nostru. Atunci când n-o să mai fie sclifosit o să fie numai bun pentru tine, crede-mă."
Bella răsuflă încet. Se putea observa cum coada ei aproape i se detaşa de corp de extaz.
John tuşi de două ori, apoi o luă spre o trecere de pietoni, trăgând-o încet pe Bella după el. Cele două prietene şi-au luat rapid rămas bun, promiţându-şi, reciproc, câte o vizită.
"Ştii, Bella... ", începu John. "Era un căţel pe acolo, puţin prea aranjat ca să fi fost de pe stradă. Ar trebui să-l ajutăm, altfel n-are nicio şansă. Chicago-ul e dur, chiar şi pentru oameni."
Bella începu să latre, aprobând.
"Să îi mai lăsăm câteva zile... Poate îl caută stăpânii."