Însfârşit, am intrat în vacanţa de vara! Probabil unii dintre voi nu aţi intrat încă în vacanţă, dar nu mai e mult! Voi ce planuri aveţi pentru vara asta?

---

capitolul nu-i prea reuşit, dar am încercat

---

Capitolul 5 - Transformare nereuşită
Ce frumoasă e vara... dormi cât vrei, faci tot ce-ţi trece prin cap... până când te trezeşti din visat din cauza unui musafir neaşteptat care ciocăne la uşă ca un disperat. Mă ridic şi mă duc către uşă, deschizând-o şi dând nas în nas cu Adrian.
- Bună dimineaţa! spune Adrian.
- Bună şi ţie. răspund eu somnoroasă.
- Scuze dacă te-am trezit, dar voiam să te întreb dacă ai vrei să ne plimbăm prin pădure. Pot intra?
- Huh, sigur. spun eu lăsându-l să intre în casă.
- Cine e el? întreabă Alex după ce oboservă că un băiat necunoscut intră în casă.
- E noul vecin, Adrian. Ţi-am zis de el. îi răspund eu fratelui meu.
- El e fratele tău, nu? se bagă Adrian.
- Da. Adrian, el e Alex. Alex, el e Adrian.
- Încântat de cunoştinţă. spune Adrian.
- La fel şi eu. zice fratele meu.
- Haide, Elisa, vii? întreabă la un moment dat Adrian.
- Da, imediat. Aşteaptă afară să mă schimb! răspund eu.
- Bine.
Adrian iese din casă, iar eu mă duc în baie îmbrăcându-mă cu un tricou alb pe care scrie ,,It's Summer" şi nişte pantaloni scurţi. Ies din baie, Alex uitându-se lung la mine.
- De când poţi să mergi din nou? spune el mirat.
- Abia acum observi? spun eu puţin supărată.
De ceva timp era atras. Nu mai era atent la alte lucruri din jurul său, exact ca acum. Piciorul îmi revenise de ceva timp, şi ştia, însă până acum nu şi-a dat interesul. Ies din casă fără să-i răspund, ducându-mă după Adrian.
- Unde mergem? întreb eu curioasă.
- Nu ştiu, ne plimbăm. Vreau să mai cunosc locul acesta.
- Nu prea ai ce să vezi.
- Eh... Abia aştepţi să înceapă şcoala?
- Nu. Ca să ce? Să avem teme, teze, teste, iar teme, iar teste şi teze, iar teme... am zis de teze? Adrian râde, chiar dacă eu vorbeam oarecum serios. În plus, la şcoală toată lumea îşi bate joc de mine... continui eu.
- De ce ar face-o? Eşti o fată de treabă!
- Nu ştiu. Eu nu le-am făcut nimic.
- Cu mine în cale nu te vor mai face în nici un fel!
- Nu aş spune chiar aşa... Şi de ce n-ar face-o? Eşti nou, colegii mei mereu îşi băteau joc mai ales de cei noi, iar eu mă număr printre aceştia.
- Nu e chiar aşa rău, la fosta mea şcoală colegii mei se băteau şi certau cu gardienii de la intrarea în şcoală! Sgâriau tabla şi niciodată nu vedeau în clasă când se suna. Veneau doar dacă venea directoarea la ei să-i avertizeze.
- Asta e nimic, plus că nu ţi-am spus tot! O dată au venit doi idioţi în clasă cu bicicleta! Şi nici n-ai idee de câte ori au spart ăia tabla în timp ce se jucau, sau cum au reuşit să spargă dulapul, sau chiar uşa.
- Wow, ce clasă de nebuni!
- Asta nu e tot, dar nu cred că vrei să şti ce s-a întâmplat într-o zi în baia fetelor între doi elevi.
- Nu, merci. spune Adrian râzând.
- Serios acum, nu glumesc. Dacă stai să te gândeşti mai bine, şcoala-i un pericol. rostesc eu.
Da, adevărat, clasa noastră chiar e de nebuni. Multe ciudăţeni s-au întâmplat pe aici, iar eu nu am spus nici măcar un sfert din ele.
Liniştea s-a lăsat brusc între noi. Probabil l-am speriat. Chiar e ciudat ca aşa ceva să se întâmple într-o şcoală, şi uneori e chiar de speriat, oricând poţi fi tu victima.
- Eşti ok? îl întreb eu pe Adrian.
- Da.
Mă aşteptam să răspundă altfel, probabil începând un nou subiect... dar nu.
Deodată, burta începe să mă înţepe, eu încercând să ignor durerea. Eu şi Adrian ne plimbam cât mai departe. Burta începea să mă doară cât mai tare, până când nu am mai putut ţine durerea în mine şi am scos un ţipăt de durere. Adrian se întoarce speriat către mine, eu ţinându-mă de burtă. Nu ştiam ce se întâmplă. Parcă era ceva ce voia să iasă din mine, care-mi făcea găuri în burta ca să scape.
- Eşti bine? spune speriat Adrian.
- Nu ştiu, nu ştiu nici măcar ce se întâmplă... Parcă mi se fac găuri în burtă.
- Chem pe cineva să te ajute?
- Nu, lasă, mă descurc! Să mergem. spun eu încercând să ignor durerea care aproape-mi dădea lacrimi.
Continuăm să mergem, însă cad când simt că durerea se înrăutăţeşte.
- Chem pe cineva! spune înfricoşat Adrian.
- Nu! Nu e nimic grav! Lasă. zis eu ascunzând durerea din glas, la fel ca şi frica. Putea oare asta să facă parte din prima transformare de care-mi tot spunea Woofey?
- Doar stai jos, linişteşte-te, ştiu că eşti speriată.
- Pleacă, te rog!
- Nu te pot lăsa aici singură, în mijlocul pustietăţii, să suferi!
- Ba da, poţi. spun eu îndreptându-mi privirea spre el.
- Ba nu! Vreau să te ajut! Ştiu problema!
- Ba nu şti!
- Eşti un vârcolac, ca şi mine. spune el, liniştit. Cuvintele lui mă calmează. Uitându-mă la el realizez că vorbea serios. Era ciudat.
- Ce... de unde şti? întreb eu mirată.
- Îţi simt mirosul slabde vârcolac. Slab deoarece nu ai avut parte de prima transformare până acum.
- Ok.. dacă spui că mă poţi ajuta, spune-mi ce trebuie să fac, te rog!
- Uite, la prima mea transformare nu m-a durut burta, nu ştiu ce se întâmplă cu tine. Gândeşte-te că eşti un lup. Îmi dau seama că e prima ta transformare, fiind cea mai grea. Trebuie să scapi rapid de ea. Gândindu-te că eşti un lup, un vârcolac, cu ochii închişi, când îi redeschizi te trezeşti deja transformată, fără griji.
La început credeam că e o farsă, dar l-am ascultat. Am închis ochii, dar în loc să mă gândesc la lupi mi-am eliberat mintea fiind toată liniştită, aşteptând să se întâmple ceva.
Când simt că mâna lui îmi atinge spatele, mă sperii.
- Nu te speria, sunt aici. Dacă se întâmplă ceva, ceea ce nu s-ar întâmpla, sunt aici să te ajut, bine? vorbele sale mă mai liniştesc. Deodată se aude un foşnăit în spatele meu. Eu deschid ochii speriată, transformarea mea care putea avea loc a dispărut. Nu se putea întâmpla în momentul ăsta.
- Uite mulţumesc pentru ajutor, dar îmi pare rău că s-a întâmplat asta. spun eu puţin ruşinată.
Îl cunosc de o singură zi, iar eu cad la pământ când noi plecăm singuri în pădure. La început părea chiar drăguţa plimbarea... Neapărat trebuia acum să trebuiască să mă transform, nu? Măcar să mă fi transformat să scap de grija asta! De reţinut, dacă mă doare burta e transformarea... După ce termin de vorbit plec rapid trecând pe lângă el. Chiar mă simţeam prost. Mi-a spus că el nu a păţit aşa ceva, iar de obicei durerile de burtă nu sunt atât de rele încât te fac să cazi la pământ. Facem pariu că înăuntrul lui râdea.
- Nu trebuie să-ţi ceri scuze, se mai întâmplă. Sunt mii şi mii de vârcolaci pe lumea asta. Nu ai de ce să te ruşinezi. spune el fără să se întoarcă cu faţa spre mine. Multora li se întâmplă asta. continuă el.
- Mulţumesc, dar trebuie să plec. spun eu rapid.
- Te rog, nu pleca.
- De ce să n-o fac?
- Ţin la tine. Nu vreau să pleci pur şi simplu, ţi s-a întâmplat ceva destul de grav. De ce te-aş lăsa s-o faci când eşti rănită, de ce te-aş lăsa să suferi, să te simţi prost? spune el calm, punându-şi mâna pe umărul meu.
După câteva secunde de gândire, răspund:
- Ok, rămân... după aceste cuvinte, îl observ pe Adrian zâmbind către mine.
- Mulţumesc. spune el vesel.
Ne aşezăm într-un loc luminos, iar Adrian pune o pătură pe jos. De unde o fi scos-o, nu ştiu. Am observat că avea şi o geantă după el. Nu prea sunt atentă la oameni, de aceea nu am observat-o până acum. Ne aşezăm amândoi pe ea, iar liniştea se lasă peste noi. Am vrut ca eu să sparg tăcerea asta, dar nu aveam nici un subiect de discuţie... până când mi-a venit una.
- Tu când te-ai transformat prima oară? întreb eu curioasă.
- În ultima lună plină.
- Deci ieri.
- Da.
Mă aşteptam ca discuţia să ţina mai mult, însă a ţinut numai cinci secunde. Parcă un lup ne-a furat limbile de la ce linişte era în jur.
- Şi... ce mai zici? spun eu.
- Nimic. Nu ştiu cum să-ţi spun... eu... te plac. spune el cu greu.
Cuvintele lui îmi dădeau fiori. Voiam să-i spun ,,ei bine, eu nu simt la fel, marş", însă era prima oară când un băiat îmi spunea că mă place. Nu voiam să-i rănesc sentimentele doar pentru că eu nu simţeam nimic.
- Nu ştiu ce să zic...
- Nu trebuie să spui nimic. spune el întorcându-şi privirea spre mine, apropiându-se mai aproape de mine. Voia să mă sărute.
Până acum eu nu avusesem parte de aşa ceva, şi nici nu voiam să fie aici, acum şi cu el. Nu simt nimic pentru el, îl plac doar ca prieten, ne cunoaştem de o singură zi.
Când era pe cale să mă sărute, eu m-am dat la o parte ruşinată, întorcându-mi privirea în altă parte. Cu coada ochiului observ mutra lui confuză. Începusem să mă simt şi mai prost.
- Acum chiar trebuie să plec. Scuze. Pa... spun eu.
Adrian nu-mi răspunde, dar se uită lung la mine în timp ce plec. Eu îl ignor şi încep să alerg spre casă ruşinată.
Ajungând acasă, unde era şi Woofey şi Alex.
- Cum a fost? Ce-aţi făcut? mă întreabă fratele meu.
- A încercat să mă sărute... spun eu încet.
- Stai, ce? spune uimit Alex.
- Nu ştiu ce să spun... Am refuzat dar părea atât de trist. Am plecat imediat. Mă simt atât de prost. Parcă am rănit o inimă. Sper că nu e aşa.
- O să-şi revină. Nu te gândi prea mult, să nu pui la suflet.

╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮

---

Aş vrea să mai întreb: Ce părere aveţi voi despre poveste până acum? Da, ştiu... nu prea are acţiune, dar în curând va fi din ce în ce mai multă. Când am început povestea n-am ştiut ce să pun la începutul acesteia, aşa că am pus tot ce-mi trecea prin cap xD

Omg omg omg omg deci efectiv cu prima ocazie cum te văd on vreau să vorbesc cu tine omg omg omg *-* Îți iubesc povestea , sper ca unele capitole din poveste cu Adrian să rămână :3 :3 Știi tu la ce mă refer . DECI DOAMNE IUBESC POVESTEA ASTA , nu pot să cred deci efectiv mor după ea , mi-a fost așa de dor de VDL. :33

Pur si simplu te ador, Rub <3

---

Capitolul 6 - Dispariţia
Acum e dimineaţă. Abia mă trezisem acum vreo oră. A trecut o săptămână de când l-am cunoscut pe Adrian. Nu prea am mai petrecut timp cu el din cauza acelei zi oribile. Încă mă simţeam prost, mai ales că am aflat că el mă place. Sper că acea zi să nu afecteze prea mult prietenia noastră.
Într-o săptămână se pot întâmpla multe.
N-am putut să ţin prea mult secretul cu magia, mai ales cel în care face parte şi că sunt un vârcolac. Atunci când i-am spus lui Alex lucrurile astea, a râs, întrebându-mă ce am păţit din cauza acestei imaginaţii, însă era real. I-am demonstat-o transformându-mă în lup şi arătându-i că Woofey vorbeşte. Aproape că a leşinat din cauza acestui lucru. Nu am vorbit mult despre asta, deoarece era îngrozit despre acest subiect cu vârcolaci. M-am bucurat foarte mult că a ţinut secretul, că nu l-a spus la nimeni.

╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮

Intru într-un magazin cu accesorii pentru animale, deodată observând pe un perete al magazinului că fac zgărzi personalizate. M-am gândit puţin şi am zis să-i iau o zgardă aşa cum mă gândesc că-i place lui. M-am dus la vânzător întrebându-l unde sau cu-i îi pot spune detaliile despre zgarda pe care o doresc.
- Poţi spune oricui care lucrează aici, chiar şi mie. Descrie zgarda dorită, apoi eu îţi voi spune cam cât ar costa.
- Îmi puteţi da o hârtie şi un creion sau un pix? Nu mă pricep la explicat, aş dori să-l desenez.
- Desigur. după aceste cuvinte, angajatul îmi dă un pix şi o hârtie şi încep să desenez.
Era o zgardă normală, albastră, doar că în faţă, în mijloc era un romb auriu cu o piatră mov în el(nu, nu coloram, dar scriam culorile fiecărui lucru). Acesta conţinea şi un clopoţel tot auriu, doar că unul fără sunet, doar de decor. Pe partea stângă a zgărzii scria numele său, adică Woofey. După ce termin, îi dau foaia înapoi omului, el uitându-se la ea.
- Va fi gata într-o săptămână. Te poţi întoarce să iei zgarda atunci. zice angajatul încă uitându-se la desen.
- Bine, mulţumesc.
Imediat, eu plec din magazin, întorcându-mă acasă şi petrecându-mi toată ziua în pat, plictisită.
*Din perspectiva lui Woofey*
Mă plimbam prin pădure, admirând natura, miroseam fericit miresmele mamei natură... până când în nări îmi intră un miros necunoscut: un străin pe teritoriul meu.
Urmăresc mirosul acela până văd lupoaica. Era albă cu o coamă roşie ca de cal; un semn ciudat albastru la ochi, nişte dungi ca de tigru pe burtă şi pe coadă şi o fundiţă albastră. Îmi părea cunoscută, dar nu am habar de unde. Stătea cu spatele spre mine. Am obervat că începuse să mă adulmece, după care m-am apropiat de ea, dar când s-o văd mai de-aproape, sare pe mine. Eu însă mă zbat ca să scap de sub ghearele ei ascuţite. Voiam pace, nu război.
Până la urmă, peste câteva secunde, văzând că nu ripostez, îmi dă drumul.
- Ce cauţi pe teritoriul meu? spun eu încercând să par calm.
- Teritoriul tău? Al tău?! Mă faci să râd! Nu mă mai recunoşti, Woofey? zice încercând să nu râdă acea lupoaică străină.
- Cine eşti tu?
- O săptămână fără haita ta şi uiţi de fiecare membru?
- Ei bine, nu am uitat încă de Zorf. Nu am să-l uit niciodată.
- Te-ai alăturat vânătorilor? Eşti acum un animal de casă? spune ea mirată. Nu pot să cred! continuă aceasta.
- Nu sunt animalul lor de companie! Fac parte din familie! rostesc eu mârâind.
- Te-ai lovit la cap...
- Da' cine eşti tu să-mi spui ce sunt şi ce să fiu?
- Chiar nu mă mai recunoşti? ,,Animalul" lui Alfa? Nu mai şti? Controlată cu fiecare pas de Zorf! Sunt Holow, nătângule!
- Wow... animalul lui Zorf... Nu-mi amintesc ca atunci când am plecat să fi fost aşa ceva. Nu pot să cred cât de nesimţit e!
- Mă ameninţă cu moartea.
- E oribil... de ce ar face asta?
- Pentru că e Alfa! Toţi vrem să scăpăm de el, dar nu se poate. Woofey, vino cu mine, să te învăţ să fi din nou sălbatic, ca înainte să laşi haita în spate! A trecut mult timp. Îţi spun eu, oamenii te folosesc, aşa a fost mereu. După ce termină cu tine te vor lăsa în cel mai greu moment al tău.
Atunci mi-am amintit de omul acela misterios care avusese grijă de mine după ce părinţii mei mă abandonaseră. Îmi aminteam fiecare lucru pe care îl făcea pentru mine: cum vâna şi îmi dădea să mănânc, cum mă ajuta să îmi controlez puterile magice şi multe altele. Totuşi, n-a durat mult până când a dispărut, aşa, din senin, fără să scoată nici măcar un cuvând despre plecarea sa.
- Dar de unde şti tu toate astea! Nici nu ai habar cum e să ai un prieten uman!
- Ba da, deoarece am avut unul. Când au văzut că m-am rănit la picior m-au lăsat pe stradă, iar eu am fugit în sălbăticie.
- Wow... nu pot să cred... Dar şi eu sunt rănit şi nu am fost părăsit.
- Pentru că eu nu mai puteam merge atunci când eram rănită.
- Deci... vrei să spui că dacă nu voi mai putea auzi, vedea, adulmeca sau mişca voi fi abandonat? Dar nu ai încercat măcar să te întorci la ei? Poate te pierduseră!
- Exact. Şi nu, sunt sigură că nu mă pierduse. Nu-ţi pierde vremea pe lângă ei... Îţi arăt cum este să fi sălbatic, să fi liber, să faci tot ce vrei! Haide, vin-o cu mine şi-am să-ţi arăt viaţa reală a unui lup magic.
- Nu, lasă-mă! spun eu rapid, încercând să plec.
- Nu pleci nicăieri! spune ea dură. Tu vi cu mine. continuă ea muşcându-mă de coadă şi împingându-mă. Zici că eram într-un film în care eram capturat şi adus la şef ca să fiu pedepsit pentru o faptă rea făcută, însă eu chiar nu am făcut nimic, pur şi simplu mă voia. Abia o cunoşteam, ce vrea de la mine?
- Ce tot vrei de la mine?
- Ai fost un membru al haitei, iar pentru un lup haita este tot. rosteşte ea subliniând cuvântul ,,tot". Deci ţin la tine ca la orice alt membru din haita, nu vreau să păţeşti ce am păţit eu. continuă Holow.
Până la urmă am acceptat să merg, chiar dacă nu prea îmi convenea.

╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮

Nu peste mult timp ajungem la fosta mea haită. Zorf apare imediat ce îi simte mirosul lui Holow, punându-se în faţa mea, prefăcându-se ca şi cum nici măcar nu mă observase pe mine.
- Ce mi-ai adus de data asta înafară de mucoşi? spune el pe un ton supărat, îndreptându-şi privirea către mine, eu începând să mârâi furios.
- Am adus acest sac, domnule! zice Holow aducând un sac dintr-un tufiş.
- Gol?! spune el mirat.
- Da, domnule! spune puţin speriată femela.
- Ce ţi-am spus eu despre lucrurile nefolositoare?! ţipă deja Zorf furios apropiându-se de lupoaică, Holow făcând câţiva paşi în spate.
- îmi pare rău domnule! Vă rog nu-mi faceţi rău! spune speriată lupoaica.
- Dar ce m-ar oprii? Doar nu te-am făcut ajutorul meu degeaba, nu-i aşa? rosteşte acesta din ce în ce mai furios, scoţându-şi ghearele, gata să atace.
Imediat, intervin şi eu. Nu puteam să asist la acea certă doar uitându-mă, trebuia să îi iau apărarea lui Holow, fie că mi-ar fi convenit sau nu. Totuşi, nu suport să-l văd pe Zorf câştigând de fiecare dată.

- Las-o în pace! mârâi eu, punându-mă între el şi lupoaică.
Acesta face câţiva paşi în spate, uimit de curajul meu.
- Iată-te din nou, aici, faţă în faţă cu mine. Nu ţi-au ajuns cicatricile făcute?
- Şi ce te surprinde? Nu sunt ca tine, un laş care nu poate să se descurce singur fără ajutor de la o lupoaică mai puternică ca tine!
- Ce-ai spus?! mârâie acesta supărat, sărind pe mine.
- Da, ai auzit bine! Eşti un laş dacă nu te poţi descurca singur, de aia ai şi pus-o pe Holow să te ajute. după aceste cuvinte, Zorf, arătându-şi colţii supărat, Holow intervine:
- Băieţi! Gata! Ce naiba aveţi? Chiar trebuie să faceţi asta de fiecare dată când vă vedeţi? Să vă bateţi? După aceste vorbe, eu şi Zorf ne-am mai liniştit, dar Zorf nu voia să se termine aşa, voia să se termine cu mai mult sânge, cu mai multă durere.
- Nu ăsta e sfârşitul, Woofey, nu e ăsta. spune Zorf îndepărdându-se de mine.
Câteva secunde după ce pleacă Alfa, eu şi cu Holow începem să discutăm din nou.
- Sunt curios ce este distractiv pe aici înafară să-l învingi pe şeful haitei. spun eu.
- Am auzit că seara dau petreceri între lupi. Apropo, merci pentru mai devreme.
- Sper că nu e ceva plictisitor. Şi apropo, s-au întâmplat multe mai devreme... fi mai explicită.
- Atunci când m-ai salvat de Zorf, cap sec!
- Oh... n-a fost nimic aia! Mor de foame, ce avem la masă?
- Cerbi, căprioare, iepuri şi altele... Apropo, aici nu primeşti aşa ceva în farfurie, trebuie să le vânezi tu.

╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮

După o oră de vânat prindem amândoi câte ceva. Holow o căprioară iar eu doi iepuri şi un şoarece. Ştiu, slab, dar nu sunt chiar atât de bun la acest lucru.
Mâncăm amândoi împreună, apoi Holow îmi arată mai multe locuri ale haitei. Ore întregi ne ia să vedem toate locurile, chiar erau multe. Făcându-se seara, a venit şi petrecerea de care îmi povestise.
Ne îndreptăm împreună spre locul în care se afla petrecerea. Toţi din haită se aflau acolo ca să danseze cu partenerii lor. Nu departe, pe nişte pietre, urcau lupii care încercau să-şi arate talentele, ca la un spectacol. Cei mai mulţi cântau şi îşi arătau mişcările de dans pentru a impresiona.
Toţi dansau cu perechea lor, numai eu eram singur. Nu o vedeam pe Holow, deci habar n-aveam dacă are partener. Nu peste mult timp observ un lup din haită apropiându-se de mine.
- Hei, cum de eşti singur? se bagă în seamă acel lup.
- Nu am parteneră, pur şi simplu.
- Uite o femelă atrăgătoare acolo, ce zici să te duci către ea şi s-o inviţi la dans? spune acesta arătându-mi către o femelă care stătea cu spatele. Haide, du-te! Nu fi timid! continuă lupul necunoscut împingându-mă.
Până la urmă accept şi mă întrept către acea lupoaică chiar dacă nu voiam vreo parteneră.
- Hei, bună. spun eu neştiind ce altceva să zic.
- Hei şi ţie. spune lupoaica întrocându-se către mine, dându-mi seama că era Holow.
- Umm, cred că am greşit lupoaica, scuze! spun eu puţin ruşinat întorcându-mă de unde am venit, lângă acel lup.
- Nu ai greşit lupoaica, ea e. Haide, doar nu vrei să fi toată viaţa singur, nu?
- Cine a spus că nu vreau..
- Haide, du-te! spune el împingându-mă din nou.
Mă îndrept ruşinat către Holow gândindu-mă la ceea ce să-i spun ca s-o invit la dans.
- Hei, iar. Vrei... să d-dansăm? întreb eu timid.
- Ok, oricum nu am ceva mai bun de făcut. spune ea rapid începând să danseze alături de mine.
Petrecerea a ţinut toată noaptea. Cei mai mulţi au căzut în timpul dansului morţi de somn. Când am simţit că şi eu cad, am plecat de acolo ducându-mă într-un alt loc, odihnindu-mă. Holow nu a venit după mine, a dormit în altă parte, alături de Alfa.

╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮

Dimineaţa sunt trezit de un mârâit enervant. Când să ridic capul, un lup sare pe mine. Imediat reacţionez şi când observ că acesta este Zorf, îl întreb:
- Ce vrei de la mine!?
- Doar şti! Să mă răzbun pentru cicatricea ce mi-ai făcut-o! mârâie Zorf.
- Parcă tu nu mi-ai făcut mie una, ba chiar două. De ce-ţi place bătaia, ci nu pacea?
- Lasă-mă cu întrebările tale, aici ţi-e sfârşitul! spune lupul deasupra mea scoţându-şi colţii.
- Mai şti cine te-a învins? Eu. O pot face de fiecare dată. spun eu ieşind din strânsoarea lui apoi scoţându-mi ghearele şi colţii începând să mârâi, Alfa făcând la fel.
Ne uitam unul la altul mârâind, fiecare aşteptând ceva, însă eu am făcut prima mişcare sărind peste el, însă el se fereşte, iar eu reuşesc doar să-l zgârii pe piciorul din faţă.
- Vrei să-mi spui cumva că tu mă vei ucide? Mă faci să râd! rosteşte Zorf amuzat.
- Eu nu ucid ca alţii. mârâi eu.
Alfa sare din nou peste mine zgârindu-mi din nou acelaşi ochi rănit, adică ochiul drept. Deja nu mai vedeam atât de bine. Vedeam mai mult roşu, din cauza sângelui.
Deodată, înainte ca Zorf să facă o următoare mişcare, Holow apare şi intervine.
- Încetaţi! Ce aveţi, băieţi? Zorf, mare chestie... Woofey te-a atacat o singură dată, nu-i sfârşitul lumii, încă eşti Alfa. Woofey, tu ce ai? mârâie ea furioasă.
- Dar, el a început! spun eu scăpând însfârşit din strânsoarea lui Zorf, ridicându-mă în picioare.
- Tăcere! Zorf, tu chiar vrei ca toţi din haită să afle cât de violet eşti şi să plece? Spune-mi mie cine se mai bate pe aici, între membrii, înafară de însuşi Alfa! cu aceste cuvinte, lupoaica îi închide gura lui Alfa, acesta plecând fără să mai scoată un cuvânt.
- Ştii foarte bine să-l controlezi. Mulţumesc. rostesc eu.
- De ce nu te-ai apărat?
- Urma ceva rău? Nu vedeam nimic, şi nici acum nu văd din cauza sângelui. după aceste cuvinte ale mele, Holow se apropie de mine fără să-mi dau seama ce voia să facă. Începe să-mi lingă rana plină de sânge. Mulţumesc, din nou. continui eu.
- Nu-i nevoie să mulţumeşti. Doar şti, toţi lupii se ajută între ei. spune Holow uitându-se în jur. Ai grijă, Zorf când vrea ceva obţine de fiecare dată acel lucru. continuă ea.

---

woah a fost mai lunga decat de obicei xD Va astept parerile.

Ce sa fac daca mi-e lene sa citesc tot ?

O lasi pe mai tarziu.
Doamne ce frumoasa e!!! Sa o continui!
Edit : Apropo, eu, din cate stiu, cand la dialog este o propozitie enuntiativa, la sfarsit pui "," cand vrei sa spui "spuse el ".
De exemplu :
- Mi-e foame. spuse Radu.
Corect
- Mi-e foame, spuse Radu.

La semnul intrebarii si semnul exclamarii raman acele semne.

Catalinageo a dit :

O lasi pe mai tarziu.
Doamne ce frumoasa e!!! Sa o continui!
Edit : Apropo, eu, din cate stiu, cand la dialog este o propozitie enuntiativa, la sfarsit pui "," cand vrei sa spui "spuse el ".
De exemplu :
- Mi-e foame. spuse Radu.
Corect
- Mi-e foame, spuse Radu.

La semnul intrebarii si semnul exclamarii raman acele semne.

Multumesc :3 am sa incerc sa nu se mai repete acea greseala

O damn deci iubesc povestea și nu mă mai lăsa în suspans yaya omg deci te iubesc așa de mult că ai continuat-o să nu te lași maică :33 omg omg omg omaga curcubeele fie cu tine :3 și mrr Adrian

Ooh mersi.
Acum trebuie sa citesc 3 povesti si sa le ador pe toate de-odata ^-^

Va multumesc <3

---

Capitolul 7 - O zi cu Adrian (ignorati titlul care e mai rau decat un gandac mort)

*Din perspectiva Elisei*
De ceva timp îl caut pe Woofey prin pădure, acasă sau în alte locuri. De vreo două zile nu l-am mai văzut. Nu ştiu dacă a păţit ceva sau pur şi simplu a fugit... Mă gândeam să renunţ la căutare, dar ţineam la el ca să renunţ chiar atât de uşor.
Prin pădure, încă căutându-l, deoadată aud un foşnăit prin tufişuri.
- Cine e acolo? spun eu rapid puţin speriată.
- Linişteşte-te, sunt eu, spune Adrian ieşind din nişte tufişuri.
- O-ok. Ce cauţi aici?
- Te căutam pe tine.
- Pentru?
- Nu te-am mai văzut de ceva timp şi credeam că ai păţit ceva.
- Nu am păţit nimic, dar... din acea zi... ştii tu... când ai încercat să mă săruţi... ugf... spun eu cu greu. Nu puteam să spun, era chiar greu. nu ştiu, mă simţeam ca un căcat.
- Îmi pare rău.
- Nu-i nimic, nu-i vina ta. Mă simt prost pentru asta. Tu mi-ai spus că ai nişte sentimente, iar eu ca o nesimţită te fac să te simţi rău.
- Dar nu mi-ai făcut nici măcar un rău. Nu-i nimic dacă nu accepţi un sărut, mare scofală.
- Da, ai dreptate.
Îmi ridic capul din pământ uitându-mă în ochii lui zâmbind. Prima dată când l-am văzut mă aşteptam să mă bage în întrebări, cum ar fi de ce am plecat atunci sau altceva de genu', însă fusese diferit.
- Vrei să stai peste noapte la mine? întreabă el la un moment dat.
- Da, de ce nu. spun eu rapid, veselă.
- Vi acum sau ne vedem mai târziu?
- Trebuie să-i spun şi fratelui meu. Dacă nu i-aş spune şi aş dispărea peste noapte cred că s-ar sinucide neştiind ce s-a întâmplat cu mine, spun eu râzând.
- Bine. Vin-o acasă la mine când termini. Poţi aduce ce vrei cu tine în caz că te plictiseşti.
- Ok. Pa! spun eu repede începând să alerg către casă.
Nu peste mult timp, ajung acasă observându-l pe Alex în patul său uitându-se la televizor.
- Stau la Adrian peste noapte. spun eu repede uitându-mă în dulap după ce să iau cu mine şi cu ce să mă îmbrac înainte să plec.
- Ok, spune el repede neatent. După câteva secunde de gândire, continuă confuz: Stai, ce?!?
- Ai spus ,,ok" prima oară, deci merg.
- Dar nu poţi merge! N-am încredere în acel băiat.
- Alex, sunt sora ta mai mare, iar tu eşti fratele meu mai mic, deci nu-mi spui tu ce să fac. Ce poate să-mi facă? Şi tu ai fost peste noapte la o fată fără să ştiu, iar eu am stat acasă, făcându-mi griji pentru tine! Nici măcar un mesaj, şi tot la mine ţipai din cauza că erai supărat pe acea fată.
Când oberv că acesta nu mai răspunde, eu îmi iau nişte haine la nimereală din dulap şi plec în baie schimbându-mă.
M-am îmbrăcat cu nişte blugi scurţi albaştrii deschişi şi cu un tricou alb pe care scria cu albastru pe ea ,,Shut up, baby".
Nu peste mult timp, ies din baie ignorându-l total pe Alex, luându-mi din dulap şi nişte haine de schimb şi pijamale.
- Elisa, eu tot nu vreau să pleci. continuă Alex să mă enerveze.
- Şi cum mă vei opri?
Alex oftează.
- Haide! Ce se poate întâmpla? îl întreb eu pe Alex în timp ce-mi puneam hainele de schimb într-o pungă.
Fără să mai aştept un răspuns de la fratele meu, ies din casă îndreptându-mă direct spre casa lui Adrian. Nu peste mult, ajung acoloşi bat uşor la uşă, aşteptând ca cineva să mi-o deschidă. Imediat uşa-mi este deschisă de mama lui Adrian, Antonia.
- Bună, scumpo! Ce te-aduce pe aici?
- Adrian nu v-a spus că voi rămâne aici peste noapte?
- O, ba da! Am uitat. Intră, te rog.
- Mulţumesc. rostesc eu în timp ce intru în casă. O dată intrată, îl observ pe Adrian coborând scările rapid, apoi îndreptându-se spre mine.
- Bună, Elisa. spune repede Adrian. Vin-o în camera mea, am ceva planuri!
- Okay, spun eu repede fiind trasă de Adrian până în camera lui.
- Distracţie plăcută, copii! spune Antonia.
Ajungând în camera sa, acesta închide uşa entuziasmat. Nu ştiam ce voia să facă, însă probabil era ceva distractiv. Eu mă aşez pe pat, aşteptând ca el să spună ceva.
- Ia zi, ce planuri ai astăzi?
- Mă gândeam să mergem să închiriem biciclete şi să înconjurăm oraşul.
- Nu ştiu să merg cu bicicleta... sunt praf. spun eu puţin ruşinată.
- Te pot ajuta eu să înveţi.
- Nu vreau să mă fac de râs.
- Dar nu te faci..
- Nu vreau!
- Ok.. atunci altceva...
- În momentul ăsta nu prea am chef de nimic... scuze. Nu te superi, nu?
- Nu, deloc. Odihneşte-te dacă vrei. Dacă ai nevoie, baia este la dreapta după ce ieşi din cameră. Eu merg s-o ajut pe mama cu mâncarea.
- Ok. Mulţumesc.
Chiar nu aveam chef de nimic. Din nou mă durea burta de muream, ca în acea zi. De ce trebuie să îmi vină mie să mă transform când sunt pe lângă Adrian? Măcar nu acum! Dacă mă vede mama lui... Mă întreb dacă Antonia ştie că fiul său este un vărcolac.
Mă întind în pat, pe spate, cu burta în sus, sperând în continuare că nu mă voi transforma tocmai acum.
Până la urmă închid ochii obosită, iar fără să-mi dau seama, adorm.
╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮
- Elisa? Trezeşte-te. Vin-o să mâncăm. spune Adrian calm.
Mă ridic uşor uşurată că nu mă mai doare burta şi nu m-am trezit lup. Mă frec la ochi apoi merg cu Adrian până la bucătărie ca să mâncăm. Mama lui făcu ciorbă de fasole. Yummy, una dintre ciorbele mele preferate!
Mănânc cu poftă şi cu foame. Da, chiar mi-era foame, nu mâncasem nimic. Deodată, burta reîncepe să mă doară, dar de data asta mai tare. Era ca şi cum nişte arici îşi făcuseră cuib în stomacul meu şi încercau să iasă.
- Pot merge până la baie, vă rog? întreb eu.
- Desigur, spune calm Antonia.
- Şti unde este baia, da? rosteşte Adrian.
- Da, ştiu. Mulţumesc.
Ajungând în baie, încui uşa încât să nu intre nimeni peste mine. Eram panicată. Nu puteam să mă transform aici, acum. Nu eram pregătită şi dacă mă găsea Antonia în formă de lup ce făceam? Aş fi vrut să ies pe geam, doar că era blocat. Încercam să mă liniştesc, dar nu puteam. Deodată, aud paşi rapizi urcând pe scări.
- Deschide uşa, Elisa! spune speriat Adrian. Parcă ştia că mă transform...
- Pleacă, te rog. spun eu încercând să par calmă. Sper doar că nu ştie că mă transform, nu vreau să-i provoc multe probleme.
- Dacă nu deschizi, măcar fi calmă. Nu te panica. Fă ce ţi-am spus să faci data trecută. Linişteşte-te.
- Ce... de unde şti?
- Îţi simt mirosul puternic de frică, iar mirosul tău de lup e mai puternic.
- Uite, nu vreau să-ţi provoc multe probleme. Îmi pare rău că am venit aici şi acum trebuie să stai tu cu grija că mă transform în orice clipă.
- Dar nu este nici-o problemă, te înţeleg. Şi şti doar de ce vreau să te ajut... suntem prieteni, da? Prietenii nu se lasă niciodată la bine sau la greu, mai ales la greu. Deodată, se aud paşi urcând scările. Probabil era Antonia... Deschide uşa, repede! spune rapid Adrian, eu deschizându-i uşa şi încuiând-o la loc. Şi de ce ai crede că-mi faci probleme? continuă el.
- Păi... mama ta ştie despre ,,vârcoleală"?
- Nu.
- Asta-i chestia.
- Dar nu-i problemă. E mama, mă poate înţelege cu orice.
- Chiar şi cu faptul că eşti pe jumătate lup? Nu prea cred.
- Ok, ai dreptate. nu peste mult după aceste cuvinte, burta reîncepe să mă facă praf, eu căzând jos.
- Serios acum, ce-i cu burta asta? spun eu chinuită de durere.
- Habar nu am! Linişteşte-te, închide ochii şi nu te mai gândi la nimic. Ai încredere. spune el liniştit.
Aşa am şi făcut, am procedat exact cum a spus el. Am închis ochii şi mi-am eliberat mintea, calmându-mă şi lăsând sângele de lup să-mi treacă prin vene. N-a durat mult până când am putut oberva că corpul mi-era deja schimbat: aveam blană de culoare maro deschis pe tot corpul, colţi ascuţiţi, gheare puternice, o coadă scurtă, văzul şi, înspecial, auzul şi mirosul unui lup. Era incredibil să simt ca şi cum sunt într-un alt corp, deşi era tot al meu.
Deschid ochii şi văd totul de jos. Aş fi vrut să-i mulţumesc pentru ajutor, dar ştiam că dacă scoţeam un sunet ieşea defapt un lătrat, sau chiar un urlet, aşa că doar mă uit la el şi dau din coadă veselă. El se uită la mine înţelegând ce voiam să spun.
- Cu plăcere, zice el zâmbind către mine şi punându-se pe vine pentru a ajunge la nivelul meu, apoi începând să mă mângâie pe cap.
Voiam să am prima mea transformare în natură, nu într-o baie, aşa că m-am uitat lung la fereastră până mi-a deschis-o. Cu greu, dar mi-a deschis-o, chiar dacă era blocată.
După ce ies din casa sa mă întrept către pădure, alergând fericită peste tot. Deodată, îmi intră un miros în nări. La început mă panicasem crezând că vine un alt lup să mă atace, dar era doar Adrian în formă de lup. Mă bucuram că venise şi el să-mi ţină de urât, chiar mă simţeam singură. Ne ducem împreună mai departe de case şi de oameni şi ne aşezăm într-un loc mai ascuns. Chiar eram fericită, foarte fericită, chiar dacă o să fie greu şi în lunile pline. Sper că nu o să mă doară burta la fiecare transformare idioată.
Ne puteam vorbi însfârşit, doar că în ,,limba lupilor".
- Mulţumesc, Adrian! spun eu.
- Cu plăcere. Nu e nevoie de mulţumiri... cum am spus, prietenii fac mai orice pentru ceilalţi prieteni.
- Eu tot îţi mulţumesc. Ce va zice mama ta când va afla că ai plecat?
- Habar n-am, dar nu cred că va observa.
El se ridică şi se duce spre o floare, smulgând-o din pământ şi dândumi-o mie.
- Aw, merci! spun eu luând-o din gura lui cu grijă. Am o mică întrebare... continui eu, când ne transformăm înapoi în oameni?
- Eu când vreau, doar m-am trasnformat singur, dar fiind prima ta transformare nu-ţi poţi controla lupul şi te transformi când vrea el, aşa cum e şi la lună plină.
- Dar obicei cât durează la prima transformare?
- Păi, eu m-am transformat în luna plină prima oară... şi a ţinut toată noaptea, până când soarele şi-a făcut apariţia şi a alungat luna. La tine e diferit, nu ştiu cât ţine.
- Ok, mulţumesc oricum.
- Cu plăcere.
╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮
Mai pe seară, după ce ne-am transformat înapoi în oameni, ne-am întors acasă la Adrian, unde Antonia stătea în uşă cu mâinile în sân. Părea supărată...
- Unde aţi fost?
- Ne cerem scuze că am plecat, am vrut să facem o plimbărică, nu-i aşa, Elisa?
- Da, aşa e. Ne cerem scuze, rostesc eu.
- Nu-i nimic, copii, dar ce-aţi făcut în baie? întreabă Antonia.
- Am vrut să-i arăt ceva lui Adrian, spun eu sperând că o să creadă.
- Aha, ok, spune mama lui suspicioasă.
- Mergem în camera lui Adrian. spun eu rapid trăgându-l după mine pe băiat.
Ajungând în camera sa, îi spun cât de mult mi-a plăcut.
- A fost super!
- Da.. până când cineva ne va prinde şi ne va ucide. rosteşte serios Adrian.
- Ce vrei să spui? spun eu ştergându-mi zâmbetul de pe faţă.
- Şti doar că dacă cineva află de magie ne vor lua pe toţi, absolut toţi. Ne vor face mii de experimente, şi probabil chiar ne vor ucide.
- Dar de ce oamenii ar face asta?
- Pentru bani, alţii pentru ştiinţă, alţii de răutate.
- Dar ne vom ascunde!
- Nu mereu se poate, nu mereu. O să fie o zi în care vor veni după noi, ne vor ucide, ne vor face teste, ne vor vinde. Va fi oribil. Poate primul pas va fi al nostru, ieşind cineva în lumina oraşelor, dezvăluindu-şi înfăţişarea ascunsă.
- Lasă gândurile negative. Partea bună este că deocamdată nu s-a întâmplat nimic, şi probabil nici nu se va întâmpla.
- Mă rog. Du-te şi schimbă-te, imediat ne culcăm. Mâine e o zi mare, şi nu peste mult, şcoala vine, spune el închizând subiectul.
Eu îl ascult fără să spun nimic. Merg în baie cu hainele de schimb după mine şi mă îmbrac cu nişte pijamale portocalii cu iepuraşi albi, apoi mă întorc în camera lui, băgându-mă în pat şi observându-l pe Adrian cum se duce şi el la baie cu nişte haine după el.
- Adrian? Pot să te întreb ceva?
- Desigur. răspunde el simplu.
- Tu chiar ţi la mine?
- Logic. Îmi eşti prietenă. De ce n-aş ţine? Eşti de treabă.
- Mulţumesc.
- Ok, eu mă culc. Dacă vrei tu poţi face altceva. Dacă ai nevoie de ceva, trezeşte-mă, nu mă supăr dacă o faci. Noapte bună.
- Noapte bună, spun eu, după care băiatul stinge lumina şi se culcă.
Decid să mă culc şi eu, nu peste mult, căzând într-un somn adânc.

Melodia s-a potrivit perfect cu tot
A d o r

OMG OMG OMG , șe văd eu aici un next , deci efectiv te ador , FĂĂ NEXT MAMĂĂĂĂ TE UBESC ELY ÎȚI IUBESC POVESTEA

*-* Nu mai am cuvinte *-*

Mă bucur că vă place povestea! <3 Ador să vă citesc mesajele încurajatoare

---

Capitolul 8 - Plecarea (ce am cu titlurile astea ciudate?)

Dimineaţa mă trezesc devreme, observând că Adrian nu era în camera sa. Merg în baie să mă schimb apoi mă duc în bucătărie să văd dacă e cineva acolo, însă nu era nimeni. Am căutat în aproape toată casa, însă era goală. M-am dus şi afară, şi când să intru înapoi în casă, îl observ pe Adrian sărind peste mine.
- Ce se întâmplă?! spun eu împingându-l de pe mine. Băiatul avea o faţă speriată, ca şi cum a murit cineva.
- Vânători... în pădure! spune el gâfâind.
- Poftim?!? rostesc eu speriată. Dar Woofey nu e cu mine, s-ar putea să fie acolo! Nu! Nu pot să-l las să fie prins! continui eu.
- Trebuie să avertizăm lupii magici din pădure!
- Stai, sunt mai mulţi?
- Logic! Haide! spune el grăbit trăgându-mă după el până departe, în pădure.
În acel timp îl căutam pe Woofey cu privirea. Încercam să-l şi adulmec, dar nu ştiam cum, eram doar o începătoare. Chiar nu voiam să păţească ceva.
- Dacă e prea târziu? rostesc eu speriată.
- Nu! E imposibil! Grăbeşte-te! spune el rapid.
Chiar era îngrijorat. Nu ştiam că-i pasă şi de alţi lupi. Eu l-am urmat până când am dat de un loc ascuns. Peste tot vedeai câte un lup, doi care discutau sau se jucau, fără nicio grijă. Erau atât de mulţi... Nu ştiam că sunt atât de multe exemplare. Puteam să-mi dau seama după blană dacă erau sa nu nişte lupi obişnuiţi, iar toţi erau lupi magici.
- Plecaţi! Imediat! Vânătorii, sunt aici! Sunteţi în pericol! strigă Adrian către lupii de acolo.
Toţi lupii se uitau confuz la el. Parcă nu înţelegeau, dar toţi erau magici şi înţelegeau orice limbă.
- Vorbeşte serios! spun eu.
- Dacă erau aici, le-am fi observat mirosul. Nu mai vorbiţi prosti! Nu-i mai speriaţi pe ceilalţi! spune unul dintre lupii de acolo.
-- Bine, dacă tu nu-l crezi, să nu te miri mai târziu că membrii haitei tale nu sunt în întregime! rostesc deja furioasă, trăgându-l pe Adrian după mine în afara pădurii aceleia.
- Ce tot faci? Trebuie să-i apărăm!
- Dar dacă ei nu ascultă nu ai ce le face! Lasă-i, răspund eu.
- Bine... cum spui tu.
- Unde a plecat mama ta?
- La piaţă.
- Aham.. hai că eu plec acasă. O zi frumoasă, pa!
- Pa! Te mai aştept!
Totuşi nu-mi venea să cred cât de îngrijorat era Adrian când a auzit că lupii sunt în pericol. Eu nu prea eram interesată.
Imediat ce am ajuns acasă m-am uitat după Alex. Nu era nici urmă de el prin casă, însă am găsit un bilet.
,,Îmi pare rău că am rămas oarecum certaţi, dar să şti că am plecat la mama în Bulgaria cu trenul. Nu ştiu cât voi sta, chiar nu ştiu. Îmi pare rău că nu te-am luat şi pe tine, dar şti, nu avem bani destui. Sper să-ţi fie bine. Când am să ajung la mama noastră, am să-i povestesc lucruri, şi probabil am să-ţi trimit şi mesaj pe telefon atunci când ajung.
Dacă ai nevoie de ceva poate te ajută Adrian.
Te iubesc.
--Cu drag, Alexandru."
Nu pot să cred că a plecat... şi da, îl cheamă Alexandru, Alex e doar o poreclă. Voiam să-i trimit un mesaj, dar probabil nu a plecat acum mult timp. Nu vreau să-i stau pe cap, să mă creadă atât de obsedată şi îngrijorată, aşa cum e uneori el.
*povestea lui Woofey*
- Holow! Trebuie să plecăm, neapărat! spun eu alergând spre aceasta extenuat şi în acelaşi timp speriat.
- De ce?
- Vânătorii! Sunt aici! O să ne ucidă! Unii din haită sunt deja morţi, este sânge peste tot, spun eu rapid. Haide, să plecăm undeva în siguranţă! continui eu.
- Nu avem un loc în care să ne putem adăposti, zebzecule!
- Ba da, în lumea oamenilor.
- Nu mă duc acolo nici moartă, să nu-ţi faci speranţe prea mari, Woofey, ok? zice aceasta deja furioasă.
- Dar... ai avut doar un stăpân, şi de atunci nu ai mai încercat să stai pe lângă oameni. Nu toţi sunt răi. Unii îţi vor binele, să ştii. Eu am acceptat să vin în sălbăticie, de ce nu accepţi şi tu să vi în lumea oamenilor?
- Bine, accept, poftim! Mulţumit? rosteşte supărată Holow.
- Eu vreau doar să te ajut, cum ai vrut şi tu să mă ajuţi pe mine. Măcar puţin, adică, e ca un război între oameni şi magie.
- Oh! Bine!
Când o observ pe lupoaică cum se mai linişteşte, începem să mergem către ,,lumea oamenilor".
În drum, se aud foşnituri din mai multe părţi. Încep să adulmec dându-mi seama că vânătorii erau aproape, mult prea aproape de noi. Când aud un sunet foarte puternic, ca de puşcă, latru la Holow:
- Fugi! Vânătorii! urlu eu speriat, văzând cum era s-o lovească un glonţ pe lupoaica speriată.
Eu o urmez pe Holow. Amândoi fugeam, însă mă opresc când o văd pe Holow prăbuşindu-se.
- Ridică-te, repede! Ce-ai păţit?
M-am uitat în spatele meu şi am putut observa un vânător care era gata să tragă cu puşca.

- Piciorul meu! M-a nimerit! Pleacă fără mine, Woofey, sigur voi fi bine.
- Bine?! Unde vei fi bine? În lumea de după moarte? Nu te las singură! Haita rămâne în orice moment unit, tu m-ai învăţat asta! Şi în al doilea rând, ce ar zice Zorf despre asta? spun eu încercând s-o ajut pe Holow să se ridice, aceasta şcopătând, eu stând lângă ea ca să nu cadă.
Ne-am continuat drumul spre lumea oamenilor, simţind-o pe Holow tremurând. Era chiar speriată, şi eu la fel ca şi ea.
Nu peste mult după ce am scăpat de vânători, ieşim din pădure şi ajungem la casa Elise şi al vecinului. Eu mă duc spre casa stăpânei mele, mergând încet încât s-o aştept şi pe Holow care era rănită la piciorul din spate.
Ajungând în faţa uşii Elisei, o zgâriu pentru a-mi fi deschisă uşa. Lupoaica, speriată, se dă înapoi încet şi cu grijă. Când uşa a fost deschisă de stăpâna mea, Holow voia să fugă, dar nu putea. S-a dat cu câţiva paşi înapoi şi a dat urechile pe spate speriată, uitându-se cu frică la om.
- Bună, micuţo. Ce s-a întâmplat? spune Elisa punându-se pe vine ca s-o vadă mai bine pe lupoaică. A vrut s-o atingă, însă Holow a mârâit, luându-i mâna de lângă ea. Woofey, ce s-a întâmplat? repetă ea.
- Vânătorii... au rănit-o.
- Dar cine e ea, şi unde ai fost tot acest timp?
- E din fosta mea haită, şi am fost acolo într-o ,,vacanţă". Ea este Holow.
- Holow, mă laşi, te rog, să mă uit la rana ta? rosteşte aceasta liniştită uitându-se către lupoaică.
Holow nu spune nimic, însă se apropie şi-i arată piciorul din spate, cel rănit, Elisa uitându-se la el, observând că este o rană cam gravă.
- Lupii magici nu se vindecă singuri? întreabă Elisa.
- Ba da, doar că mai greu. răspund eu.
Elisa o ia pe Holow în braţe ca să nu se mai chinuie să şchipăteze, aşteptându-mă şi pe mine să intru în casă, apoi închizând uşa după mine. Stăpâna a dus-o pe Holow în patul său uitându-se la rană atentă, încercând să n-o rănească. Încearca să vadă glonţul, apoi să se gândească cum să-l scoată.

╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮

Nu după mult, îi scoate glonţul din piciorul lui Holow, lupoaica de multe ori mârâind de durere, apoi înfăşorându-i piciorul cu nişte cârpe, ca un ghips.
- Apropo, unde e Alex? întreb eu observând că acesta nu se afla în clădire.
- A plecat... afară din ţară. rosteşte Elisa tristă.
- Dar când revine?
- Nu ştiu, nu mi-a spus când. Mi-a lăsat doar un bilet în pat spunând că-i plecat, atât. Sper că nu va dura prea mult.
- Nu te îngrijora, sigur nu va trece mult până va veni din nou acasă. Plus că dacă ai nevoie de ceva ne ai pe mine şi pe Adrian, poate chiar şi pe cei din haita mea.
- Rămâi cu haita, nu?
- Oarecum. Ştiu că am spus că voi rămâne cu tine, dar Holow mi-a redeschis inima spre sălbăticie. Sper că nu te superi.
- Nu-i nici-o problemă, lupii trebuie să fie întotdeauna liberi.
Într-un fel chiar mă simţeam prost că Alex plecase şi că Elisa e tristă, însă a fost alegerea lui să plece şi sigur nu va păţi nimic, adică, ce s-ar putea întâmpla?
*din perspectiva Elisei*
Eram cam îngrijorată pentru Alex, chiar dacă nu avea ce să se întâmple. Deja mi-era dor de el, doar e fratimiu. Chiar aş fi vrut să fiu de faţă când a plecat, sau chiar să merg cu el. Oare de ce nu a vrut să mă aştepte şi pe mine să vin acasă şi să mai petrecem ultimele momente? Oare chiar era supărat pe mine că nu l-am ascultat şi că am stat peste noapte la Adrian?

╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮

Cei doi lupi au rămas peste noapte, deoarece lupoaica era rănită şi trebuia să se vindece, sau măcar să aştepte ca vânătorii să plece din pădure şi să fie în siguranţă atunci când se întorc la haita lor.
-O zi mai târziu-
Somnul mi-a fost spulberat de sunetul telefonului meu. Cu ochii închişi, întind mâna către telefonul de pe masa de lângă pat. Somnoroasă, îl iar în mână punându-l în faţa mea, deschizându-l şi deschizându-mi ochii pentru a vedea ce a fost cu acel sunet de la telefon. Observ că am trei mesaje, fiecare de la cineva diferit.
Eram atât de obosită încât vedeam totul în ceaţă, nici nu am putut vedea cine mi-a trimis mesajele.
Am dat pe primul mesaj, ridicându-mă din pat, ştergându-mă la ochi şi mai întâi uitându-mă de la cine este. Nu pot să cred... era de la mama.
,,Bună, scumpo! Îmi cer scuze că nu te-am mai contactat pe tine şi pe fratele tău, însă nu vă găseam numărul de telefon. Acum că a venit Alex mi l-a dat el, putând să-ţi trimit un mesaj. Sper că mă poţi ierta şi că putem să mai ţinem legătura. Aşa, deci, ce s-a mai întâmplat cât timp am lipsit? Ţi-ai făcut prieteni? De ce nu ai venit şi tu aici, în Bulgaria? Apropo, vezi că mâine-i şcoală. Te rog nu uita de teme şi sper să te descurci singură. Dacă ai nevoie de ceva ne poţi întreba sau te ajută noul vecin. Da, Alex mi-a spus despre el.
Te iubesc! ~Cu drag, cea care ţi-a dăruit viaţa."
Eram chiar fericită că însfârşit discutăm. Eu imediat îi răspund la mesaj:
,,Bună, mamă! Mi-a fost dor să vorbim! Nu s-au întâmplat multe de când ai plecat, şi da, mi-am făcut un prieten nou, Adrian, noul vecin. Nu am venit şi eu deoarece Alex a plecat înainte ca eu să mă trezesc, chiar voiam să vin, dar nici nu ştiu dacă aveam destui bani. Mulţumesc de mesaj.
Şi eu te iubesc!"
După ce trimit acest mesaj către mama, mă uit la următorul mesaj fericită, observând că este de la fratele meu, Alex.
,,Bună, surioară. Am ajuns cu bine şi spre că nu te superi că am plecat aşa brusc, fără să spun nimic înainte şi că nici măcar nu ştiai. Dacă ai nevoie de ceva Adrian te va ajuta, şi apropo, când te duci mâine la şcoală spune-le celorlalţi că-s plecat, nu ştiu când voi veni, dar peste câteva luni revin, probabil aducând-o şi pe mama."
Nu ştiam cu ce să-i răspund lui, însă i-am trimis un mesaj scurt:
,,Nu m-am supărat."
Imediat, trec la mesajul următor, care era de la Adrian.
,,Bună dimineaţa! Cum ai dormit? Apropo, nu uita că mâine-i şcoală! Nu uita să te uiţi pe email, diriginta a trimis un mesaj multora în care spune că vom merge într-o excursie."
Văleu... toate mesajele conţin cuvântul ,,şcoală". Chiar nu-mi place şcoala, mai ales anumite materii: matematica, biologia şi sportul.
Matematica niciodată n-am înţeles-o, biologia defapt e ok, dar o urăsc pe profă, iar sportul tot din cauza profei nu-mi place. Oare de ce sunt aşa mulţi oameni care adoră şcoala? Doar din cauza notelor care ajută în viitor sau din cauza părinţilor care îi obligă să meargă la şcoală?
După ce conversaţia se încheie intru în baie făcând un duş scurt, spălându-mă pe dinţi şi schimbându-mă în nişte blugi albaştri şi un tricou alb cu un lup gri.
Ies din baie şi mă duc direct către Holow, care se afla acum în patul lui Alex, trează, iar Woofey lângă ea.
- Cum te mai simţi, Holow? o întreb eu când trec pe lângă ea.
- Mă simt destul de mine. Cred că mâine piciorul mi se vindecă. Mulţumesc pentru ajutor, apropo, răspunde aceasta.
- Pentru nimic. Eu plec, revin în vreo oră, două, nu ştiu. Pa! spun eu rapid ieşind din casă întreptându-mă spre locul în care locuia Adrian. Ajungând, bat uşor în uşă aşteptând ca cineva să mi-o deschidă din-ăuntru. Când uşa-mi e deschisă o zăresc pe Antonia.
- Bună dimineaţa, Antonia! spun eu către mama lui Adrian.
- Bună, scumpo! Intră, te rog. după cuvintele ei, intru în casă, ea începând să vorbească despre şcoală şi cum Adrian e colegu' meu de clasă până, însfârşit, Adrian coboară scările.
- Bună, Elisa! Vino sus. rosteşte Adrian atunci când mă vede.
El se duce sus, în camera sa, eu urmărindu-l.
- De ce pari atât de nerăbdător de şcoală? întreb eu o dată ce întrăm în camera sa.
Şcoală... chiar şi acest cuvânt sună ciudat. Sună ca şi cum ar fi o închisoare în care stai cu treizeci de copii insuportabili în aceiaşi celulă. Asta e adevărat şi este incredibil de enervant. Ah, abia aştept să termin şcoala şi să scap de toţi colegii mei idioţi!

Next :3

Capitolul 9 - Porţile Iadului s-au redeschis

Mă trezesc în patul meu confortabil, trezită, desigur, de telefon, uitându-mă în patul lui Alex, observând-o încă doar pe Holow. Mă uit mai mereu la patul său sperând că îl pot revedea din nou ca printr-o minune. Mi-era dor de el...
Îmi iau telefonul de pe masă deschizându-l şi uitându-mă la el, observând un nou mesaj. Uitându-mă la acesta, observ că este de la Adrian.
,,Haide, somnorilă, trezeşte-te! Este şcoală, nu uita."
,,Tu nu ai ceas să te trezească?"
,,Dacă te prind în pat te mănânc!"
,,Sunt în drum spre tine, să ştii"
Şi se pare că erau defapt patru mesaje.
După ce le citesc, mă uit la ceas, observând că este 7:13. Stai aşa, ăsta vrea să mă trezesc chiar atât de devreme? Îl mănânc eu prima. Stai, vine aici? Mă rog...
Mă duc rapid în baie îmbrăcându-mă cu nişte blugi gri şi un tricou gri cu Turnul Eiffel, apoi spălându-mă pe dinţi şi făcându-mi nevoile în magicul tron numit în prezent ,,toaletă". Tot tron rămâne.Imediat ies din baie găsindu-l pe Adrian în casă, pe pat, stând pe telefon.
- Heya, Adrian. Nu şti să baţi la uşă? Poate eram goală-n dormitor! spun eu odată ce ies din baie.
- Soarta... răspunde el.
Am putut oberva că el era îmbrăcat în uniforma şcoalară, adică cămaşă albă, o cravată neagră şi nişte pantaloni negrii. Puteam observa bucuria de pe faţa lui. Chiar nu înţelegeam de ce este atât de fericit, când auzi de şcoală ar trebui să plângi, nu să râzi.
- Îmi spui de ce eşti atât de nerăbdător să mergi la şcoală?
- Ai să vezi. Pregăteşte-te şi să mergem la şcoală ca să vezi.
- Dar sunt gata.
- Ce, aşa mergi tu în prima zi de şcoală? întreabă el mirat.
- Da, vreo problemă?
- Normal. La şcoală se îmbracă cu uniformă, ca mine. Doar ai una, nu? rosteşte el începând că-mi caute uniforma în dulap.
- De când ai voie tu să-mi umbli printre lucruri, mă? spun eu dându-l la o parte de lângă dulap. Şi mă îmbrac cum vreau, nu-mi spui tu mie ce să fac.
- Bine, bine, dar totuşi, e prima zi de şcoală.
- Şi? Nu-mi pasă, nu-mi place şcoala. Nu ştiu ce vezi tu la ea.
- Ce văd eu? Prieteni.
- Prieteni? De aceea toţi te iau la bătaie fără motiv şi te mai şi insultă, nu? Ăştia-s prietenii, nu?
- Nu. Elisa, nu toţi sunt aşa.
- Dar cei mai mulţi da.
- Cum spui tu. Hai, să plecăm, să nu întârziem. după aceste cuvinte ale sale, ieşim împreună pe uşă întreptându-ne spre şcoală.
╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮╰☆╮
Nu peste mult, ajungem, tot drumul fiind liniştit.
Însfârşit, după trei luni de stat în casă, eram în faţa şcolii. Era o şcoală ca toate celelalte: o clădire înaltă cu multe ferestre, cu foarte multe camere, profesori şi desigur directori şi elevi. Eram în faţa acelei clădiri mari numită ,,şcoală", aşteptând să iasă un profesor sau probabil chiar directorul să ne spună că ne putem începe orele liniştiţi. Toţi copii care veniseră la şcoală stăteau afară, căci şcoala era încuiată, deoarece ajunsesem cu jumătate de oră mai devreme decât trebuia.
Adrian, fără să spună nimic, mă trage până la nişte băieţi.
- Bună, băieţi! îi salută Adrian pe cei trei băieţi de acolo.
- Salut, Adrian! Cine-i fata? spune unul dintre băieţi, unul grăsuţ, pielea spre maro, cu părul negru şi ochi verzi.
- O, da. Elisa, el e Mihai, Mihai, ea e Elisa.
- Încântată de cunoştiinţă. spun eu.
- La fel şi eu. Poţi să-mi spui Mih mai pe scurt sau Mihaaaa! spune el făcând ca un măgar începând toţi să râdem. Se pare că el este cel haios de aici.
- Elisa, el este Cristian, Cristian, ea este Elisa. spune Adrian arătând către un băiat slăbuţ, cu pielea deschisă la culoare, cu părul castaniu, aproape blond şi cu ochii albaştrii.
- Cristi pe scurt! răspunde acesta sărutându-mi mâna respectuos. Văd că el e cel serios şi simpatic.
- Elisa, iar el este Albert, Albert, ea este Elisa.
- Meh, da. spune Albert cu o privire nepăsătoare.
- Ăăă... da, cred că da, şi ţie. Adrian, da' când ai avut timp să-i cunoşti? îmi întreb eu vecinul.
- I-am întâlnit acum ceva timp, ei mi-au propus această şcoală. Din câte-am înţeles, şi ei sunt cu noi în clasă. răspunde acesta.
- Auzi, ea e iubităta? întreabă Mihai, amuzat.
- Nu! Ce naiba! răspunde Adrian deja supărat uitându-se la băiat pregătit să-l ia la bătaie.
Mă simţeam puţin cam ciudat, deoarece eram singura fată din ,,gaşca" asta. Ei sunt toţi băieţi, dar crede că mă puteam obişnui.
Nu peste mult îl vedem pe director şi câţiva profesori ieşind din şcoală. Directoru' deja începu să strige clasele, aşteptând să ajungă şi la a noastră.
Peste vreo cinci minute strigă şi clasa noastră.
- Haideţi, asta e clasa noastră! strigă Cristian fericit.
Am mers cu diriga şi ceilalţi colegi până în clasa noastră nouă. Clasa avea pereţii albi, tabla gri pe care scria ,,bun venit la şcoală" cu cretă albă, un dulap în colţul din dreapta, în spate cuiere şi bânci maro, măzgălite. Chiar şi pereţii erau murdari, dar nu atât de rău cât erau băncile.
Eu mă aşez într-o bancă din rândul din mijloc (erau trei rânduri, fiecare cu câte cinci bănci, cel din stânga de la ferestre, cel din mijloc şi cel de la perete, din dreapta) în banca a treia, într-o bancă neocupată de nimeni. Speram ca nimeni să nu vină lângă mine sau să-mi spună să mă mut.
Nu după mult după ce-mi fac speranţe ca cineva să nu vină, vine Adrian şi mă-ntreabă:
- De ce nu te-ai dus şi tu mai aproape de băieţi?
- Aş fi vrut să fiu singură.
- O, scuze. Dacă vrei, plec.
- Nu, e ok.
- Bine. Ai emoţii?
- Puţine... mai ales că Alex nu-i aici.
- Dar sunt eu şi cu ceilalţi băieţi aici. Şi sigur o să-ţi faci prieteni din prima zi.
- Nu prea cred asta. Dar, oricum, merci că-mi eşti alături.
După aceste cuvinte ale mele, diriginta ne atrage atenţia să tăcem, deoarece urma să zică ce zice în fiecare început de an.
- Bine aţi revenit la şcoală, începând un an nou minunat de şcoală! spune ea cu un zâmbet pe faţă. ,,un an minunat de şcoală", siguuur, cum să nu! îmi spun eu în gând. În acest an vă vom pregăti câteva surprize, cum ar fi diverse evenimente speciale. Anul acesta, directorul a decis ca învăţatul să fie mai puţin, distracţia mai multă, continuă ea.
Stai, a spus mai puţină învăţătură? Aleluia!
- Mai puţină şcoală? Dau petrecere în cinstea directorului! spun eu.
- Eu sunt invitat? întreabă Adrian.
- Linişte! comentează diriga când aude şoapte. Sper că aveţi pungi, deoarece am uitat să vă anunţ că manualele se dau chiar acum. continuă ea scoţând dintr-o pungă toate manualele pentru clasa a opta. Puteţi să le luaţi şi de mâine însă s-ar putea să rămâneţi fără. Cei fără manuale sunt obligaţi să-şi cumpere.
După aceste cuvinte, nu am mai ascultat absolut nimic. Eram cu privirea ţintită către tabla gri, care nu era chiar atât de interesantă pe cât părea. Păcat că nu dansa, nu?
Aş fi vrut să merg acasă, deşii diriga ar fi făcut urât că bla bla de ce să plec că tre' să bage o mie de discursuri şi să ne mai dea şi oraru'.
- Doamnă, pot merge până la baie? întreb eu către diriginta.
Chiar voiam să scap de ziua asta care aduce Iadul pe Pământ. Nu pot să cred cât de rapid a trecut vara. Parcă ieri era ultima zi de şcoală, ba chiar cea din clasa a cincea... atunci când cel mai nebun din clasa aceea a făcut cel mai tare discurs vreodată lăsând pe toţi fără respiraţie, râzând. Parcă alaltăieri mă bucuram că vine vara... De ce viaţa trebuie să fie atât de scurtă şi atât de rapidă? Când a prins picioare? Parcă acum o oră eram la mare, bronzându-mă-n pielea goală, nepăsându-mi de privirile celorlaltora din jur, însă asta a fost acum mai mult de cinci ani. Parcă acum două minute eram cu fratele meu stând în pădure aşteptând un subiect fabulos de vorbit, până când acel lup ne-a atacat. Parcă acum câteva minisecunde diriga ţipa la mine să mă trezesc...
- Da poţi. spune ea. Trezeşte-te, că doar nu ai adormit cu ochii deschişi! ţipă ea la mine după zece secunde. O, deci asta a fost real.
- Ok, mulţumesc. spun eu ridicându-mă din bancă ducându-mă spre baie.
Desigur, nu-mi fac nevoile, voiam doar să evadez din închisoare. Aş fi putut să ies ca orice alt om normal, pe uşi, pe scări, însă mă prindeau gardienii.
Am ieşit pe geam uşor, dând de o mică pădurice. Mă duc prin ea ca să nu fiu observată de ceilalţi.
Aşa, liniştită cum merg eu, observ o umbră a unei creaturi... nu-mi puteam da seama ce era. Când să-i văd silueta, e neagră toată din cauza umbrelor copacilor. Nu puteam vedea nimic, când deodată ceva sare pe mine din spate, panicându-mă. Simţind o durere îngrozitoare în spate, scot un geamăt, ochii mi se înceţoşează, şi se lasă linişte. Înainte ca ochii să mi se închidă, observ creatura ieşind din întuneric. Desigur, fiind un ....
*din perspectiva lui Adrian*
- De ce lipseşte aşa mult Elisa... Să se ducă cineva să vadă dacă se simte bine. spune diriga, părând puţin îngrijorată.
- Mă duc eu, doamnă. răspund eu, calm.
Văzând-o pe dirigă dând din cap, merg spre baie unde se afla Elisa.
- Elisa, te simţi bine? rostesc eu în timp ce bat la uşă. Neauzind măcar un răspuns, repet cuvintele rostite. La fel, nici un răspuns.
Intru în baie văzând că aceasta era goală, iar fereastra larg deschisă. A fugit de la şcoală, era de aşteptat. Defapt nu, nu era, deoarece eu abia o cunosc.
O iau la goană pe fereastră după ea, urmărindu-i mirosul până departe în păduricea de lângă şcoală. Mirosul ei devenea din ce în ce mai puternic, însă mai era unul, unul necunoscut... putea însemna un singur lucru: a fost rănită. Mirosul acela necunoscut semăna cu al unui... cal mutant?
Nu după mult, mirosul dispare. Îngrijorat, şi desigur, speriat, încep să caut cu privirea pe Elisa, însă nici urmă de ea sau de altă creatură. Nu ştiam ce să fac.
*din perspectiva Elisei*
Erau două creaturi în încăpere, însă nu puteam să-mi dau seama ce erau. Eu eram închisă într-o cuşcă. Adulmecând, am putut oberva ce sunt mai exact acele animale ce m-au luat cu ele. Era un fel de cal sălbatic mutant, magic?! Părea aşa ciudat, căci eu credeam că există numai lupii şi vârcolacii magici, dar iată că magia este mult mai răspândită decât credeam.
Eliberându-mi gândurile, reîncep să ascult discuţia celor doi.
- Chiar crezi că e ea?
- Nu ştiu! De unde naiba vrei să ştiu eu asta, cap sec?
- Tu şi cu amicătu' aţi capturat-o, ar trebui să ştiţi ce prindeţi!
Cine să fiu eu? Că doar nu sunt regina Angliei! Dacă se refereau că-s un vârcolac, aici aveau dreptate, dar ce poate fi atât de important în asta?
- S-a trezit, repede, adoarme-o din nou! spune unul dintre cei doi observând că m-am ridicat.
- De ce eu?!
- Repet, tu ai capturat-o!
- Aşa, şi tu n-ai făcut nici-o treabă. Du-te tu, eu-s şeful tău, nu tu al meu. după cuvintele aceluia, celălalt vine spre mine, eu începând să mârâi, văzându-i furia din ochi.
Nu ştiu cum ar fi trebuit să mă adoarmă, dar am impresia că (,) cu ceva magie.
Când l-am văzut apropiându-se de mine am început să mă panichez. Am reuşit să-i observ mai îndeaproape: era întradevăr un cal sălbatic, doar că avea degete şi stătea în două picioare. Era aşa ciudat să-l în faţa mea, atât de aproape.
- De ce faceţi asta! încep eu să ţip, auzindu-se ecou peste tot.
- Tu, ai nevoie de siguranţă.
- Siguranţă?! M-aţi capturat!
- Exact, eşti aici să avem grijă de tine.
- De ce?
- Eşti un fenomen extrem de rar.
- Un vârcolac magic?
- Nu, vârcolacul el...
Acesta n-a reuşit să-şi termine propoziţia, căci l-a auzit pe amicul său strigând la el să mă adoarmă mai repede. Când acesta era gata să facă un fel de magie să mă adoarmă, eu m-am aruncat peste el, iar după ce m-am ridicat am fugit imediat observând că acesta nu venea după mine. Reuşisem să scap, însă era o încăpere mare, deci mă rătăcisem de câteva ori.
La ieşirea din acea încăpere, îl puteam observa pe Adrian. Şi el ce mai căuta aici?
- Elisa! Ţi-au făcut ceva? Eşti bine?
- Sunt bine, sunt bine! Ai văzut acei cai sălbatici?
- Nu am reuşit să-i văd, doar le-am simţit mirosul. Ce s-a întâmplat acolo?
- Spuneau ceva de o creatură rară.

---

Voi ce credeţi că voia să spună acel cal sălbatic? Nu cred că cineva va răspunde, dar îmi încerc şi eu norocul... D:

Omg
m-ai lasat in suspans

E atat de pustiu aici ;-; simt ca postez degeaba
De acum postez next la fiecare 4 comentarii (fiecare de persoane diferite)
;-; ;-; ;-; ;-;

Elyelisa a dit :

E atat de pustiu aici ;-; simt ca postez degeaba
De acum postez next la fiecare 4 comentarii (fiecare de persoane diferite)
;-; ;-; ;-; ;-;

nu postezi degeaba, probabil ca sunt mai multi cititori decat crezi, dar nu cred ca toti vor scrie un comentariu.
poate ca unii citesc tot apoi se intorc la alta poveste sau ce faceau ei inainte
si eu am avut multe povesti si zau daca erau vreo 3-5 comentarii pe acolo